Krypton – Fără Teamă (1990)

Zilele trecute am avut ocazia să ascult o altă rememorare patriotico-hiperbolică marca Radio România Cultural. De data asta, în discuția prea paradigmatică, tipică aleanului SRR, a fost LP-ul Fără Teamă semnat Krypton, material lansat tocmai în anul de grație 1990. Și, ca român ce a avut șansa să copilărească și pe sonoriatea menționată, dar având și privilegiul de a trăi într-o lume cu frontierele deschise/internet foarte permisiv, deci fericit că am putut descoperi fel de fel de sunete, mă tot gândeam recapitulând discul bucureștenilor aflat sub semnul naivității, ca mai toate producțiile lansate în acea perioadă, cum ar fi fost judecat dacă purta eticheta vreunui Axel Rudi Pell.

Nu mă interesează praful specific rock-ului optzecist și nouăzecist autohton interpretat azi. Captivi tranziției ce parcă nu se mai sfârșește, criticii noștri (celebri) nu se pot desprinde de sentimentul național, în sensul că albume precum Fără Teamă ori nasc amintiri ce orbesc obiectivitatea, ori se sintetizează, de altfel pe bună dreptate, prin filtrul neajunsurilor epocii anterioare. Eu vreau să depășim puțin momentele fatidice și să luăm muzica dincolo de perspectiva noastră răsbătătorită.

Să presupunem că tocmai am venit din altă galaxie și nu cunoaștem ceaușismul, cenzura comunistă, altarul Club A (zeci de ani cu o singură ieșire, apropo) sau mărginirea dacico-neoliberală. E greu, într-adevăr, nu voi putea evita retroacțiunea. Știu cât de cât ce înseamnă o anumită muzică în anumite timpuri… mai ales atunci când visele, așa cum s-a întâmplat în România, nu-și pot depăși condiția.

Albumul de față e heavy metal melodic, deci oarecum fără floricele intelectuale. Dincolo de limitele genului, avem și limitele instrumentalului românesc, la care se adaugă o (altă) înregistrare groaznică specifică Electrecord. Dar avem și un vocalist tare interesant în persoana lui Gabriel „Guriță” Nicolau, pe ale cărui aptitudini se clădește demersul sentimentalist. În ciuda unor lacune de execuție, solistul trupei Krypton nu cred că e mai prejos decât Jeff Scott Soto, icoana americană pe care al nostru îl asimilează.

Și chiar în această manieră epigonală (de neînlăturat în spațiul românesc) cred că stă diferențierea Fără Teamă. În timp ce unii s-au crezut King Crimson, alții Metallica, iar alții Ozzy, Krypton a apelat la o fonie probabil extrem de puțin cunoscută la vremea respectivă: Axel Rudi Pell.

Ok, trupa ARP se bazează pe chitaristul cu același nume, așadar pe solo-uri particulare de chitară. Krypton nu excelează la capitolul ăsta. Nici nu prea avea cum. Pregătirea pe genunchi, echipamentele lipsă și dorința (necesitatea) de a prinde vestul din urmă scuză neajunsurile compoziționale – nasol este că nici după 30 de ani nu avem muzică (rock) de nivel internațional, deși porțile sunt larg deschise (Negură Bunget a încercat ceva, la fel și Magica, însă insuficient). Ce mă fascinează azi la albumul prezent este capacitatea muzicienilor de a crea o atmosferă cel puțin la fel de seducătoare precum Eternal Prisoner sau Between the Walls

cu mențiunea că discul românesc a fost lansat înaintea succesului Axel Rudi Pell!

Nemții publicaseră doar Wild Obsession (1 decembrie, 1989), un material de unde Krypton pare că își ia seva, dar într-o mică măsură, elementele tari punk, hard și thrash de acolo fiind adiacente la bucureșteni.

😮

Cu alte cuvinte, putem spune că avem un sound apărut înaintea vremurilor. Sau că trupa Krypton-1990 a avut marele nenoroc să se desfășoare numai pe aici.

Sau că eu aberez: Nicolau & co. urmau filiera Malmsteen – Rising Force (1984, cu Soto la voce). Argumentul stă, firește. Și probabil e și cel valid. Însă Fară Teamă imi dă cu precădere o senzatie bochumiană, peste cea neoclassical.

În orice caz, sunt convins că merită o soartă mai bună. Poate va fi recuperat așa cum se cuvine, nu doar în cheia nostalgică de FM-selectiv.

Închei, referindu-mă la o judecată (paralel muzicală!) pe care am găsit-o pe internet, verdict conform căruia coperta e un kitsch. Sigur, mitraliera din dotare poate fi considerată de prost gust pentru noi, dătătorii (în pace) – eventual corporatiști – cu părerea (despre muzică, despre faze, despre orice) în spațiul cibernetic. Dar pentru ăia care au sperat organic la o lume mai bună într-o vreme haotică (Lovitura de Stat, Mineriade) nu știu dacă se pot aplica asemenea calificative estetice. Ba chiar cred că mutrele zâmbitoare și visătoare, acompaniate de un Kalash pregătit să acționeze, descriu perfect starea de spirit și comprehensiunea tinerilor (unora) români de atunci… Iar pictarea esenței în sine nu prea văd cum poate fi kitsch. Dar așa se întâmplă când internauții autohtoni n-au mereu proprietatea termenilor.

Nu sunt călător prin stele
Și nici nu-mi pot spune ele
Tot ce vrea s-ascundă inimă de fată

(…)

Eu am crezut în ochii tăi,
Și visul meu din zori s-a spulberat ușor.
Eu am iubit un foc aprins,
Ce ploi fierbinți l-au stins
Și fluturi albi l-au nins.
A fost un vis!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s