Cu ocazia asta am dat și eu o căutare simplă culoarea violet pe Google – că poate așa mai pricep cât de cât de ce tot am convingerea că fetele de la Roselia au pus în scenă cântecul de lebădă al zonei melodice viteziste prin imnicul liliachiu Fire Bird (2019).
Și de ce, privind coperta acestui debut VE, am avut dublă senzație că puștoaicele alea discursive totuși merg mai departe.
Dublă – pentru că Violet Eternal, proiect italiano-japonez format de către vocalistul Ivan Giannini (mai cunoscut îndeobște pentru colaborarea cu Vision Divine) și chitaristul Jien Takahashi, mi se pare că răstoarnă puțin metodica obișnuită, în sensul că nu mai avem de-a face cu o trupă ce pleacă de la baze j-pop împrumutând aria euro-power, fie și memorabil (Aldious, Cynthia, Hagane, Galneryus etc.), ci că scena heavy melodică europeană ornează cu elementele foarte catchy din subgenul nipon.
Am aflat astfel că violetul în trecut, de la Imperiul Roman până la epoca victoriană, reprezenta pigmentul nobilimii.
Însă și că-n anii 60-70 aceleași nuanțe de violet au fost adoptate pe post de stindard în cercurile hippy, deci mai cetățenești. De altfel, arta refractară pop culture s-a dovedit a avea vârfuri importante reprezentate de către piese precum Purple Haze (Jimi Hendrix) ori Purple Rain (Prince) sau, și mai direct, de trupe asumate-n coloratură precum Deep Purple.
Pare curios, din moment ce, în una dintre cele mai importante picturi ale lui Rafael, Hristos își desfășoară Învierea înveșmântat complet în violet. Sau că Fiodor Rokotov, în celebrul portret al Împărătesei Ecaterina cea Mare a Rusiei, a apelat doar la nuanțe de violet.
Istoria se pare însă că a învățat și bucuria analogiilor. Din așa-zisa măreție umană, una foarte discutabilă, s-a extras mai târziu doar factorul monumental: viața.
Prin urmare, linia Rafael – Roselia e cât se poate de mișto, în ciuda dificultăților de etichetă istorică.
Altfel că acest cover art Violet Eternal mi se pare azi extrem de inspirat, mai ales privit în contextul unei muzici entuziaste. Takahashi, căci el a și desenat treaba, în stilul grafic specific zonei sale, ba chiar a plusat făcând apel la… o fată tânără, decupată parcă, după cum remarca cineva pe chat-ul PPR zilele trecute, în concordanță cu fizionomia eroinei (cu iz istoric) Arthuria Saber Pendragon din seria Fate.
De ce alții, tot azi, nenorocesc frumusețea pură, trimițând sistematic la groapă fete imaginative, deci necesare unei societăți zdravene la cap, precum Georgiana și Alexandra din Lupeni pe care ajungem să le mai privim doar prin tablourile de unde se uită grav, e ceva la care mai degrabă CSAT ar trebui să răspundă.
Raise your hands so high through the golden Sky!
un gând muzical 