Încep prin a spune că piesa asta, care tocmai mi-a apărut prin deducții altgoritmice YT, m-a făcut din prima să-mi amintesc cum am perceput-o pe Oana Sîrbu ca parte vocală din generația bucureșteană a primei decade `90, perioadă foarte influențată atât de coloratura Sailor Moon printre blocurile gri, cât și de speranțele alor noștri care ziceau că o să fie o lume mai bună, că bolșevicii se duc încet și că ce bine că noi n-o să trăim ca ei.
Apoi am aflat că melodia este ending-ul unui oarecare serial pe nume… Seishun Buta Yarou wa Bunny Girl Senpai no Yume wo Minai… unde subiectul principal este augmentat pe obișnuitul intrepretat sub forma unor patologii – Sindromul Pubertății în cauză.
Cu ceva timp în urmă, într-o altă formulă, Linked Horizon – Moon Pride mi-a dat impulsul s-o menționez pe Oana încercând să fiu totodată serios. Era atunci vorba despre vocile actrițelor din Sailor Moon care se asociaseră cu opera metal marca Revo. Îmi readuseseră aminte de treaba cu liceenii, mai ales ăia rocknroll.
Tocilara Dana cu sânii goi vorbea și despre altceva decât o învățase Isoscel Caramitru – nu trageți, fraților, sunt de-ai noștri! și alte tâmpenii. Tocmai feminitatea ei expusă atrăgea atenția asupra dorinței de a trăi.
Acum însă am senzația că reascult Te Iubeam (1992).
Avem de-a face tot cu voci multiple și pe Fukashigi no Carte – personajele din schizofrenia controlată cu iepurașul playboy centrat într-o bibliotecă.
Pe unii dintre noi, fetele rebele din Sailor Moon ne făceau să credem că toate sunetele alea din noaptea bătăliei studenți ASE vs. taburi fuseseră doar manevra alor noștri ca să ne sperie dacă nu ne păpăm tot. Iar poveștile monocrome cu securiști care se dădeau mineri ca să bată și violeze tineri: alte nașparlozenii îndepartate de existența noastră. Mascatul era doar ăla în frac de la TV, nu și Marianul Muntean de negăsit prin Piața Universității când au năvălit hoardele. Gloanțele maleabile ce-l ocoleau pe Petre, shalom!, Roman etc.
Meritocrația n-a fost deloc cea despre care mi se tot vorbea mie, amicei de joacă din copilărie – care era leită Sailor Mercur (o și imita, având avantajul că era și la fel de deșteaptă) – și altor nimeriți prin zonă. Trecând anii am înțeles că cel mult o putem citi printre rânduri pe Dana. Unii s-au adaptat, unii au luat-o razna, alții s-au sinucis, alții bat câmpii pe internet. Nici măcar drepturile pozitive nu-s cât de cât respectate în lumea noastră nouă care cică se presupunea că nu-i nasoală precum aia veche… care de bine, de rău măcar punea preț major pe esențialele drepturi pozitive. Și, din păcate, amalgamul haotic al gândurilor din capul lui Sailor Saturn, adică fata-care-aduce-apocalipsa, s-a dovedit a fi realitatea acelei generații.
Acest jazz pop destul de indie se aseamănă hiturilor Oanei din anii 90. Prin secțiunea comentariilor Te Iubeam de pe YT se tot menționează întoarcerea la copilărie, tinerețe bla, bla. Sentimentul îl avem și noi, doar că nu-i mare nostalgie din moment ce, evident, am fost mințiți. De ce am vrea să retrăim așa ceva?
Frustrările domnișoarei Mai Sakurajima se trag însă din perioada ei diacronică. Ceva cât se poate de firesc. Beleaua noastră e că sindromul pubertății se tot agață aici de avântul fetelor Sailor care-s nimic dacă nu respectă aceleași vechi volume, paragrafe, articole, pagini, rânduri, pasiuni pentru notele informative etc. Expatrierea masivă a tineretului român e astfel o concluzie cât se poate de naturală.
Și sunt convins că o îndrăzneală autohtonă de tip Linked/Sound Horizon, dacă ar fi fost lăsată să vorbească, dacă nu-l puneam pe Caramitru pe toți pereții Universității, ar fi dat României și ceva metal opera cu Oana, fix acea Oană aparent antagonică, la microfon. Ar fi fost super tare! Așa, deși ne aflăm în 2023, UE, #normaaaalăăăă, le asimilăm acum doar pe Asami Seto și Kaori Oda.
Prin urmare, nu știu de ce mai irosim energie. Oana avea să se cupleze cu nimeni altul decât Robert Turcescu. 2,15 continuă să fie la putere, înghițind-o până și pe rocknroll Dana. Firesc ni se înfățișează astfel și nomenclaturistul Serghei Mizil prezent în reclame neoliberale de mare interes fatum.
Te iubeam cu dor de lună nouă
un gând muzical 