Scriam în urmă cu vreo doi ani de zile că nu am nicio speranță legată de parcursul Nataliei Bendre. Și că, cel mult, va fi aplaudată prin show-uri zero TV ca să nu avem probleme.
Din păcate, iar am avut dreptate.
Pe cât de atractive și promițătoare au fost ideile din piese ca Tărâmul Misterelor sau, în special, Nori Călători (desigur, alte redundanțe autohtone, măcar la nivel denominativ, dar ambalate mai aproape de fantezia industriei nipone moderne ce și-a clădit un sistem de recuperare a decalajului muzical față de occident prin simpla energie tinerească), pe atât de convins am fost că fata din Oradea nu va scăpa de comoditatea compozitorilor români, deși Ovidiu Anton suplimentase, în cazul micuței interprete, spiritul viu și zâmbetul de copil.
Parcursul ulterior al Nataliei a confirmat vechile atitudini românești chipurile autonome, însă extrem de prăfuite.
Întotdeauna este doar un copy paste Compact.
Iar Nu Vreau este un copy paste hard rock românesc care poate însemna ceva doar prin fan-cluburile Trooper. Universal: anacronism neglijabil. Lipsește nenea ăla care jongla cu măciuci-n flăcări.
După cum a descoperit și majoritatea, Natalia are o forță aparte, reliefată tocmai datorită factorului natural naiv. Are și-un control remarcabil pe vocea ei în ciuda vârstei. Plus că e foarte charismatică. Dar pe noi ne interesează muzica în totalitatea sa. Pe mine unul nu mă încântă deloc s-o aud drept epigon Paul Ciuci/Leo Iorga. Voiam să se exprime visele ramificate. Voiam s-o aud în ceva gen Akatsuki sau Road of Resistance sau Fire Bird, cu toate că pe forumurile specialiștilor daci s-ar fi strâmbat din nas. Șabloanele pe aici au caracter sfânt.
Ce vreau să spun e că scena rock autohtonă, în mare, a vrut mereu să facă pe cavalerul aspirației nobile, sfârșind într-o mlaștină de clișee la adăpost. Dar cum în comunism n-a existat, nici ascuns (s-ar fi descoperit după 1989), vreo trupă cu mesaj gen Slayer, nici în neoliberalism nu se profită de libertatea artistică. Mai răsar din când în când tentative sincretice de tip Nori Călători (am detaliat aici la momentul respectiv), dar frâna e repede trasă.
Privesc videoclipul Întotdeauna și zău că nu simt niciun avânt. Ba dimpotrivă! Mi se pare foarte trist. Clasicul nu-i deloc apreciat ca reper de temelie, ci este siluit. Parcă dinozaurul Adi Ordean îmi zice iar și iar și iar și iar: fii liber! FII LIBER AM ZIS! Fără să-mi explice de ce ar trebui să mestec la nesfârșit același portativ ce cândva propusese o reciclare plauzibilă (discul Cine ești tu, oare?).
Natalia cred că merita ceva mai mult. Cum merită toți tinerii care au ceva de spus. Decidenții noștri însă se mulțumesc să stea între pereții lor, nevrând să creeze cadrul realmente imaginativ – căci el implică riscuri care ar opri popularitatea de ROCK FM sau PRO TV. Taie aripile minunate de tineri că așa au descoperit ei că iși pot plăti facturile. Iar la TV se aplaudă mascarada.
Ca simplu ascultător, pun și eu în balanță recentele Natalia – Nu Vreau/Întotdeauna vs. Babymetal – Metal Kingdom/Divine Attack/Light and Darkness. Și am senzația dezolantă că Natalia e de fapt foarte bătrână.
Și cum muzica (arta) definește întreg nivelul social, poate e și-o parte bună. Tinerii români, dacă nu pleacă văzând cu ochii, se adaptează: fac școli pe repede înainte (pentru că li se permite), devin doctori din pampers (pentru că trebuie să avem promovabilitate), preferând analfabetismul funcțional (tradus și ca șefime adulată indiferent de context) ce conferă siguranța bancară. Prin urmare, viețile lor sunt cât de cât liniștite. De unde și replica: ce nu-ți convine, bă, voiai să fie ca-n Kenya unde copiii sunt înfometați și îngropați de vii că așa cică ajung la Iisus?
Dar spiritul, oricât de progresist este uneori prezentat ca formă, pe fond este ținut fix în aceleași lanțuri.
Nu te grăbi să crești?
un gând muzical 