She will be the warrior of North and Southern seas
Nu-i așa că versurile astea amintesc mai degrabă de Leaves Eyes sau Eluveitie decât de impresia populară Eurovision? Nu că trupele amintite n-ar avea ceva Abba intrinsec, dar asta e altă discuție.
Nu știu dacă prezența grupului Voyager (Australia) la concursul Eurovision de anul acesta ar trebui să indice de la sine o dorință de a crește evident nivelul muzical, dar îndrăznesc să spun că show-ul cu pricina culege roadele ultimelor expuneri, în special scandinave. Am vorbit pe aici în anii recenți despre abordarea finlandeză – și dacă trimișii nu au câștigat (cărui idiot îi pasă de votare în artă?), am avut convingerea că se vrea un semnal din moment ce spectacolul Eurovision este totuși extrem de vizibil (acum și la nivel global).
După cum am mai zis, la Eurovision m-am uitat mai mereu din două motive 1. încă o sursă de noutăți și 2. cam la caterincă (politică).
Iar dacă Lordi a câștigat cam la caterincă, voturile (decizia…) fiind acordate mai degrabă ca reacție la bătrâniciosul conformism până atunci specific Eurovision (greu ne-am mai desprins de beethovenianul masticat Toto!), deși grupul finlandez are vreo trei albume foarte energice (lansate înaintea prezenței în competiția cu pricina), toată futerea a dovedit, după cum am anticipat, că e nevoie de recuperarea unor gânduri mai strofocate în muzică, nu doar de adularea vreunei drăguțe maneliste sau de like-uirea vreunui dans contemporan gratuit. Iar ce s-a întâmplat marți seară pe scena londonezo-ucraineană (LOL!) parcă-mi vine să spun că atestă muzica (cât de cât) gândită în detrimentul comodității, ciclu care oricum s-a tot reluat de-a lungul istoriei, deci nu ceva ieșit din comun, dar care eternă reîntoarcere (la sentimentul că și cei după au de spus ceva) subliniează că noi chiar avem fler. 😀
Și ce e interesant în cazul de față e că nu Voyager, trupă excelentă de progresive metal pe care și noi o urmărim atenți de vreo 15 ani încoace, ne-a impresionat foarte tare (nu avea cum din moment de limita e de trei minute, iar stilul prog. metal nu se poate exprima atât de repede), nici aura Sisters of Mercy din partea nemților industriali-modern-gothic metal de la Lord of The Lost (vor deschide pentru Iron Maiden în curând) și nici inspirația de a sublinia că senzualitatea neolatină este cât se poate de circumscrisă dramaticului, precum a reușit reprezentantul rap-rock finlandez (acest Devin Townsend haha din profilul său pe nume Kaarija), într-o nouă încercare curajoasă a muzicii din arealul respectiv de a se adapta, ci zona … era să zic non-rock. Mai potrivit ar fi să spun: zona sincretică din ce se vrea Eurovision anul ăsta. Foarte mișto chitara de tranziție de pe la minutul 2.
Mai exact, deocamdată (nu știu ce va oferi semifinala de diseară – îmi place să aștept elementul surpriză), cel mai mult mi-au plăcut în ordine:
Alessandra, care norvegian duce mai departe gândul georgiencei Nina Sublatti din 2015 la mod pagan metal… și vorbesc serios amintindu-mi de elegia lui Liv Kristine filtrată prin Madonna (ca să nu sărim etape zicând Elize Ryd). Încă de la introul himnic și de la primele note, pe care fata suficient de feminină în ciuda corpolenței Adele (bine că fentează cumva dedicațiile PRO FM!) încât să dea credibilitate versurilor din prima linie, am simțit că temele scandinave care au acaparat metalul contemporan, anume folclorul viking tras prin tobe și chitară electrică, sunt în sfârșit verosimile. Forța vocală a interpretei, cât și prezența sa scenică, într-un cadru bazat doar pe beat, susținut subtil doar de câte un HEI! coral particular ceremonialului de bătălie nordică, dau o notă de autenticitate, în sensul că umanul ei, nu instrumentele moderne presate de idee, substituie natural istoria și legenda. Și ca s-o iau pe scurtătură, aș folosi entuziasmat Queen of Kings ca temă sonoră pentru bulănoasa mlădioasă Mitsuri vs. cine știe ce draci.
Feministele-tribale din Cehia. Musicalul bazat pe coada împletită e o găselniță aparte într-o doctrină supremă cancel culture ce e în antiteză cu mai vocalul Coloana Infinitului. În jumătatea asta de Europă, coada împletită, lăsată alandala peste umăr, era pentru fete un soi de simbol în sine al libertății prin anii comunismului riguros. Enya s-ar putea să fie cel mai potrivit desenator al Corneliei noastre de aici. Și pentru cine nu știe și crede, cumva pe bună dreptate, că mesajul este prea evident, trebuie ținut cont de faptul că pornografia și exploatarea sexuală au explodat în ultimii ani pe teritoriul Cehiei.
Psihedelicul sârbesc, elementele kraut din piesa Croației, de parcă neajunsurile ex-Iugoslaviei s-ar salva prin CAN, versurile și atitudinea unicornistică, deci tot legendară, ancorate prezentului despre care euforic cântă fata din Israel – și dansează la final ajutată de niște metal dance modern-, dar și perspectiva anti-anacronică pe fundamente istoriografe cu care Republica Moldova deja ne-a obișnuit – Parfeni parcă-i Shinsuke Nakamura ținând o disertație pe o belea est-europeană de factură Shinsuke Nakamura.
Toți ăștia și toate astea, rock sau atitudine rock exprimându-se în alte limbaje muzicale, oferă și teatru fonic. Dacă Eurovision se baza în trecut pe niște craci, culori sau teribilisme cât să încapă optic în maximum 4 minute neoliberale disponibile, acum cei pe care i-am văzut nu doar că au ceva muzical de spus, dar și show-ul operatic mai pune nițel mintea la contribuție. N-aș specula acum gândindu-mă la ce se întâmplă prin show-urile similare din Japonia, cum acolo se încearcă, se testează, nu se mulțumește doar cu statutul de epigon, însă e o similitudine prea mare pentru a fi ignorată. Rămâne pentru concluzie.
Prin urmare, prima semifinală Eurovision a dat cam tot ce se vrea a fi FM-ul în speranța că prostituția intelectuală nu acaparează definitiv comercialul sub formă de deschidere a orizonturilor. E drept că se poate dezbate problema plagiatului (căci despre originalitate e de-a dreptul cretinopat să mai deschizi subiectul în 2023). Noa Kirei evident că ia acel Watch Me din piesa lui Liv Morgan – Babymetal – Ii Ne e alt reper -, Cha Cha e un soi de Rammstein latin – parodie toreadoristică mai ceva ca Luna stropită de Coca-Cola și de război din când în când #IStandWithNato -, Lord of the Lost sunt un soi de Manson ecologiști, Loreen, în ciuda prestației vocale formidabile, încearcă să reîncălzească ciorba Euphoria, Parfeni prea e Zdob și Zdub, prea reîncălzește ciorba Vieru (ar trebui să citească și alți poeți… înțeleg visele de a fi acasă, dar ce-i mult strică întotdeauna), iar fetele din Cehia prea cad în complăcutul sincronului MTV. Voyager au crezut că reiterarea obsesivă, eticheta grupului, poate învăța obligatoriu prin repetare, balansând prea mult către accesibilul Eurovision, Luke Black se pierde la un moment dat în subiecte Frank Zappa. Firul în patru Alessandra deja l-am despicat. Ar mai fi de adăugat că Europa se pare că nu prea mai poate cu ipocrizia she is he și vițeverța. Desigur, imbecilitatea de a lăsa Rusia pe din afară (arta) continuă să fie prezentă. Dar parcă nu mai văd doar mișcări făcute ca să fie făcute (apropo de musicalurile nipone) și mai puțin cazuist LGBT.
Dar, chiar și evident racordați la altceva, toți ăștia de cânta azi pe scena Eurovision parcă vor să pluseze. Fiecare reprezentant adaugă câte ceva atractiv, indiferent de stil. Iar toate coregrafiile au fost, în sfârșit, luate mai în serios. Ăștia din Moldova chiar vor să ne spună că fetele alea sunt ielele, Alessandra mai are un pic și dă de toți pereții cu Brock Lesnar, Noa Kirei poate chiar crede că-n modernitatea UE e mai fantezist să spui că vrei să dansezi decât o făcea până și Madonna prin lăcașurile sfinte, că doar legiferarea nu diferă foarte tare, Voyager ridică interesul pentru discografia lor remarcabilă, Parfeni și Lord of the Lost sunt mai zdraveni la cap în utilitarismul lor decât citim prin aformismele #, iar finlandezii n-au șabloane.
Din păcate, la noi, Mitsuri nu se explorează. La noi nu ai cum fi halucinogenă precum fetele finlandezului, nici războinică crezând în visele tale precum Alessandra, nici cu coadă optzecistă precum cehoaicele într-un cadru unde se acceptă doar freza tip bob, nici bucurându-te că folclorul din moși strămoși nu înseamnă doar ia Vlăduței Lupău sau reciclări Sarmalele Reci, ci și tainicul tipelor de lângă Parfeni.
Desigur, starea socială, măcar la nivel european, spațiu foarte curios din fire, ar fi o altă explicație, căci omul nu-i făcut să se aplece nicidecum în cuști doar pentru bunăstarea unei minorități dubioase… we are not your dolls, we are not your dolls, blooooood and glllllllitteeeeeeeeer, I`m gonna stand like a Unicooooooooooooooorn etc. etc.
Notă: Am avut ocazia să ascult câteva piese de pe viitorul album Voyager (va fi lansat prin iulie) în cadrul Prog Metal Show. Și cred că Prince of Fire ar fi fost mai nimerită pentru ce se vrea Eurovisionul acum.
Nothing in this world can stop the spread of her wings (…) CHA, CHA, CHA, CHA, CHA!
un gând muzical 