Oarecum surprinzător, având în vedere tematicile îndeobște promovate prin corectitudinea politică apropiată, până și Netflix nu s-a putut abține și a preluat serialul Demon Slayer. Producție despre care noi scriem încă de când alții se speriau de tramvai.
Iar penultimul episod cică a mai crescut audiența, oricum imensă (milioane de copii vândute la nivel global, deci dincolo de torente – scala semnificativă tot la piraterie rezumându-se – devenind prima creație animată din istorie ce poate concura cu marile producții cinematografice măcar din punct de vedere financiar).
De ce? E mult de vorbit. Dincolo de animația formidabilă, croită în proporție de 90% din creion, autenticitate care poate că atrage în sine (latura anime încă e ceva exotic prin locurile noastre), momentan mă rezum la a crede că, simplu, tocmai lumea reală de azi e responsabilă pentru expansiunea Demon Slayer, implicit pentru extinderea celei de-a 9-a arte (care s-a cam lăsat așteptată fie din cauza arguțiilor, fie din cauza, a se vedea Naruto Shippuden, lecturilor serioase în prealabil necesare). Din fericire.
Demon Slayer nu face obligatoriu apel la experiențe academice izolate. În schimb, marșează pe popularitatea religiei – privită academic.
Ce vreau să spun e că 1. academicul se presupune că există mai ales pentru a îmbunatăți viața tuturor 2. religia, adică etica sa de primă importanță, este cunoscută cam de toată lumea, indiferent de locație – orice copil capătă de Inviere o mină gravă, fie și dacă vârsta o ia înainte.
Or, Demon Slayer găsește un soi de consens între ce știm de mici și ce ar trebui mai încolo să ne ghideze prim lume.
În penultimul episod, de exemplu, vedem un punker luptând cot la cot cu Nezuko, personajul extrem de uman, poate cel mai uman din tot ce am văzut eu vreodată, chiar mai uman decât Nastasia Filipova, în sensul că simbolizează atât ce ni s-a spus despre Satana/Iuda, cât și despre Fecioara Maria, împotriva unor drăcovenii decupate mai degrabă din teoria personificării răului.
Nu contează dacă dracii sunt veridici sau nu. Contează că punkerul și sexy-satanista au ceva de spus.
Și fiind ei punkeri, respectiv sexy-sataniști, publicul Netflix, format cu precădere din oameni ce simt că individualitatea lor e ținută-n lanțuri de mecanismele neoliberale, că poate de-aia atât de mulți tineri bucureșteni se fac de-ampulea muci în fiecare sâmbătă noapte prin Centrul Vechi (și nu pun mâna pe carte huooooooooooooo!!! nenorociții!!!!!), deși locația nu le potentează câtuși de puțin visele, s-au simțit atrași brusc de Genya și Nezuko.
Cei doi protagoniști nu-s întortocheați. N-ai ce citi printre rândurile lor. Ambii sunt extrem de direcți.
Rănit cumplit, Genya începe să recite din Amida Sutra.
Un pasaj care se aseamănă teribil cu Tătăl nostru care ești în ceruri.
Sexy-satanista în același timp se ținea la alți draci ca să-și facă Genya numărul.
Iar Genya conchide ci ne izbăvește de cel rău cu…
… eu am tradus, cunoscând și puțină japoneză, ca fiind… scuzați…: BAG TOATĂ PULA-N MĂ-TA DE DRĂCIE MUISTĂ!
Ei bine, duetul, deși neconform potrivit paragrafului, articolului, paginii, volumului, cred că amplifică sentimentul potrivit căruia înrăirea e și dincolo de noi. Deci că, vorba unui profesor de la filosofie, cu dualismul tare mergem cel mult la Biserică.
Dar mai amplifică ceva: convingerea că s-ar putea mai bine. E posibil ca popularitatea explozivă să decurgă din anti-icoanele care pur și simplu speră.
Sexy fiind, deci incluzând frumusețe prin excelență, satanista-fără-voia-ei ține isonul băiatului cu creastă.
Desigur, nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat dacă Hristosul Tanjirou nu i-ar fi modelat prin puterea exemplului. Dar Hristosul din Demon Slayer a mai făcut-o fără ca Netflix să bage de seamă.
Cuplul de conjunctură Genya & Nezuko pare însă mult mai accesibil. Cetățeanul se identifică mai autentic, îi este mai aproape cămașa. Probabil, consumatorul și-a spus că nu are cum să asimileze etica lui Hristos de pe o zi pe alta, precum nu prea are cum s-o aplice nici p-aia a lui Kant (care se trage din doctrina creștină, fie vorba între noi – nu-i spuneți lui Rappa că intră ăla în depresie și iar se apucă de droguri), dar găsește un instrument viabil în neperfecțiunea apriori marca Genya & Nezuko.
Cu alte cuvinte, Genya și Nezuko sunt extrem de progresiști în ciuda factorului lăturalnic. Tind să cred că de-aia Demon Slayer a captat o asemenea atenție. Oamenii reali văd în personajele astea o chestie palpabilă de mai bine, nu doar rigori supreme, foarte dificil de bifat.
Creasta, înjurăturile și modelele lui Genya sunt de aici. Picioarele superbe și revoluționare ale lui Nezuko sunt și ele vizibile. Pe de altă parte, severitatea apriori e oarecum dincolo de personalitatea majorității.
Și cum toți oamenii au tot dreptul să viseze, regizorii Demon Slayer au nimerit-o stând cu capul în nori și picioarele pe pământ.
Dar totuși nu aveau cum s-o facă dacă nu presărau mesajul cu o muzică de asemenea plauzibilă.
Se spune că Go Shiina și Yuki Kajiura au compus câte o temă sonoră pentru fiecare moment Demon Slayer. Că niciodată nu s-a repetat un OST de când Demon Slayer există. Desigur, anumite recurențe sunt clare, dar, da, narațiunea are și o muzică mereu altfel.
Iar în acest sezon întâlnim foarte multe faze bizantine. S-ar putea ca și aspectul fonic europenizat creștino-gregorian de factură synth (deci modernă, acorată în cotidian, în dansul contemporan) să fi adus azi atât de aproape publicul occidental de Demon Slayer.
De altfel, Nezuko pare mereu că dansează. Mediul înconjurător, chiar și adiacent vreunui Congres cu Emil Bobu/Ursula în frunte, pur și simplu nu are cum să-i ia frumusețea. Orice dans implică de la sine feminitate, deci viață. Genya se mișcă și el, doar e punker. Astfel s-ar putea explica penetrarea acestei perspective iregulare în universul decent Netflix.
Ca o concluzie, dinamica Genya și Nezuko îmi confirmă că scrierile moldoveanului Ion Gagim sunt foarte de luat în seamă.
un gând muzical 