Au trecut mai bine de 20 de ani de când regizorii One Piece, cel mai longeviv și cel mai productiv serial animat modern, ne-au dat cu pipeta seama aliterației temei muzicale Very, Very, Very Strongest, o compoziție de sorginte folclor iberic atunci considerată destul de simplistă și prea evidentă pentru a merge credibil mână în mână cu un personaj oriental pe care-l cheamă Zoro Roronoa.
Acum două decenii, sumar, am putut dibui de ce Zoro vrea să fie, evident, cel mai șmecher spadasin din lume și de ce se tot lua-n gură cu adepții instrucțiunilor categorice fără să mai pună vreo valoare pe predictibilitate: niște secvențe speed frame cu o fată funerară poze-n poză. De unde, atunci, am putut deduce că frumușica, moartă undeva pe parcurs, l-a scos atât de tare din sărite încât ambiția s-a transformat într-un soi de imperativ categoric. Moartea ei, adică.
În urmă cu aproximativ 24 de ore am aflat, în sfârșit, de unde-și trage seva numitul Zoro! A trebuit să așteptăm și să supraviețuim și noi vreo 20 de ani ca să privim în trecutul eroului și să vedem acolo că el și fata, copii fiind, avuseseră o contră pe seama căreia n-aș insista – ca să nu dăm și mai multă apă la moară feminiștilor decât o facem oricum: ea, un geniu spadasin, cu 2001 victorii vs. Zoro 1 la 1, a înțeles lumea sa, din momentul în care au început să-i crească sânii (E CITAT!), că mai încolo nu va avea niciun argument împotriva rivalului ei simpatetic.
Auzind faza cu fatalismul țâțelor, băiatului Zoro i se ridică spirocheții la cap și o pune pe ființa pe care visa s-o ajungă din urmă să jure că într-o zi unul din ei, țâțe sau nu, va fi mare boss într-ale binefacerii ideii de sabie.
Succesiunea etapelor însuflețite e de notat! Din ce știam până acum, Zoro o impresionase pe drăguța armatei Guvernului, când își riscase brațul pentru a dovedi că ocultismul e controlabil, apoi pe intangibila cu aer de zeiță carnală Hiyori, dorita de toți care ajunge cumva să doarmă fix pe pieptul bautorului de paravan sake. Ambele momente preced, în același episod, punctarea respectului pentru visele prietenei din copilărie, visele unui om, care se temea că o să-i crească țâțele. Personajul Roronoa Zoro devine astfel plauzibil, fie și luat dintr-un anime, deoarece intensifică foarte tare gândul că există și alte valori în egale măsură importanței futaiului.
A doua zi după legământul copiilor are loc în satul de baștină un atac militar brutal orchestrat de către generalii instrucțiunilor categorice. Fata moare.
Și aici ne oprim cu istorisirea cinematică. O virăm spre gânduri mai aproapiate, căci noi nu facem aici recenzii, nici nu vrem să ne transformăm în cronicari animenewsnetwork.
Compoziția de față așa-zis epigonală semnată Shirō Hamaguchi cred acum că nu a fost atât de epigonală pe cât s-a tot spus ani și ani de zile.
Avusesem sentimentul ăsta contrar descriptiv cam în urmă cu un an când tot tastam pe aici cum vreau eu să trăiesc și pentru superba anonimă Cornelia, tipa aia uitată într-un cimitir din Berceni la începuturile anilor 80 care, și fără ajustările moderne, avea cea mai intrigantă privire din câte am văzut în viața mea. Are… mă rog. Poza a supraviețuit.
Și cum inclusiv Sky Sound Radio a apărut în bună măsură datorită speranței că trăim și pentru ea.
Ieri, Zoro, retrospectiv, și-a zis, privind la cadavrul fetei sale, că tot ce va urma va fi ca să trăiască și pentru ea.
El, probabil, va reuși. Sau cel puțin încearcă.
Noi, trăind totuși în lumea reală și într-o societate unde speranțele de felul ăsta nu prea sunt like-uite dacă provoacă și disconfort colectiv muncitoresc, instrucțiunile categorice primând, n-am reușit să-i călcăm pe urme, deși se presupune că înțelegem arta mai mult decât nemernicii ăia fățarnici și ipocriți care nu-s lucizi și minunați ca noi, deși tema VVS o avusesem în căști când cu pisica de lângă fotografia Corneliei.
Dar măcar ne consolăm că am prognozat scările de valori pe care Zoro a ales să le urmeze, indiferent de consecințe, măcar în numele drăguței care nu avea cum să mai fie drăguță dacă el nu credea că instrucțiunile pot fi îmbunătățite.
Desigur, marea dramă e că Cornelia a murit atât de tânără. Problemele noastre neoliberalo-bolșevice par cumva trase de păr în comparație. #Rezist
Dar tot o dramă e și că Zoro nu a avut parte de o societate complet afonă precum se pare că avem noi. Deci, că a putut măcar să încerce să trăiască și pentru ea.
În România de azi, că aia ne interesează, e destul de complicat să adaptezi analogia dacă nu se potrivește prestabilirii. O poți reformula, poți scrie pe Facebook cum de-ai ajuns o persoană printre persoane în ciuda vitregiilor Pământului, poți scrie pe Digi24.ro cum e bine să fii Jedi și e nașpa să fii Sith, dar, în fapt, nu ți se permite tentativa de a escalada scările de tip kantian sau millian. Dacă o faci, dacă totuși ești decis, nu ajungi mâna dreaptă a lui Raed Arafat, ci un simplu cetățean care, în cel mai bun caz, te lupți să plătești facturi, fie și având, de asemenea, tot soiul de gânduri. De unul singur nici Cristos n-ar fi făcut mare brânză.
Or, astfel, cred că autonomia pirațească de factură contemporană (scuzați redundața, nu vreau să ne tragă de urechi irascibilul Rolf Kasparek!) de tip Roronoa Zoro dă seama societății noastre în ansamblul ei într-un mod cât se poate de specific celei de-a 9-a arte. Lui Zoro i s-a creat cadrul de a-și aparține. De a trăi și pentru frumusețea Corneliei sale. Frumusețe, în DEX, cică înseamnă: însușirea a tot ce este frumos. Iar Kant sau Mill cred că au fost destul de convingători în a arăta omenirii că etica e mișto: leitmotivul animeurilor shonen. Nu de alta, dar ținem morțiș să subliniem faza pentru că pe filosofi chiar i-a reținut istoria. Adversitatea întâlnită în poveste pare mai degrabă instrument convenabil, progresist. Din nefericire, suntem nevoiți să ne rupem de indicația scenică. În România mea reală, criteriul asigurării e cu totul altul, iar depopularea și dezastrul natalitații par astfel consecințe firești.
În mediul meu înconjurător, senseii fie sunt 2,15, fie se dau cu 2,15, fie devin blazați în fața tentaculelor 2,15. Și nu știu de câte dovezi mai avem nevoie pentru a concluziona că toată -presa (mass-media, rețelele sociale etc.), adică pârghia ce ghidează azi valorile de moment generale, având o forță uluitoare datorită progresului tehnologic, este la rândul ei în mâna lui 2,15. UM-urile, în cel mai bun caz, se bat între ele. Cu noi la mijloc. În One Piece este vorba cam despre același lucru. Doar că în basm există și o rezistență veritabilă, dincolo de hashtag-uri egocentrice. Acolo, Zoro este încurajat să trăiască și pentru ea. Aici ai voie doar să trăiești potrivit manualelor ce-i favorizează doar pe unii (pe fond, contrar Constituției).
Aveam pe mine un hanorac cu simbolul Sword Art Online când am cunoscut-o pe Cornelia. Deși destul de tatuaj gen pentru un moment solemn bisericesc creștin-ortodox, m-a consolat alegerea poate deplasată în ideea că, vorba proverbului cică realmente dacic, că un cuțit poate ucide, dar cu tăișul poți calcula pâinea pe care s-o multiplici.
Nu mi s-a confirmat Bravo Ai Stilul. Aproape niciun observator adiacent nu mai vorbește cu mine. Frustrarea a devenit de zeci de ori mai enervantă pe măsură ce am ajuns să traduc că sabia ei, așa cum am interpretat atunci, în cimitir, privirea iconografică a Corneliei, iritată parcă de faptul că eu îmi plâng de milă, deși, spre deosebire de ea, încă mai respir, deci că mă mai pot uita la One Piece, mai pot bea sake precum Zoro între două episoade cu vreo oirami, sunt povești de adormit trăitorii în real.
Zoro, însă, așa cum îi stă bine oricărei arte, fie și celei de-a 9-a, nu uită deloc de ea. Că o face având un spațiu de exprimare la îndemână, ține mai degrabă de perspectiva privitorului de moment. Cert este că Very, Very, Very Strongest și-a căpătat până la urmă credibilitatea pe care în urmă cu 20 de ani specialiștii în muzica clasică o contestau raportându-se strict la influența folcorică menționată (unghi îndreptățit din punct de vedere compozițional) și la Dansul Pinguinului duelist.
Și, da, luată dincolo de basm, OST-ul e destul de schematic.
Dar, azi, Zoro, Roronoa adică, e la o răscruce cum One Piece nu ni l-a mai descris înainte! Și toată agățarea sa este, în fond, fata cu pricina. Iar regizorii au revenit cu ocazia asta asupra temei Very, Very, Very Strongest în raport cu visele lui Zoro. Nu e deloc în favoarea vieții noastre verosimile, dar nici nu avem cum să privim în altă parte! Nu e exclus ca cineva, aflând de făgăduiala autentică, o va digera mai definit pe spadasină. Doar cu bombonicile și norii ne-am lămurit că, în mediul apropiat, doar vreun Zoro fantastic ar duce-o mai departe.
un gând muzical 