Pe trupa asta o urmăresc de când mi s-a părut că, dincolo de măștile canine (e o poveste cu iz de ghicitoare în sensul ăsta…. ceva cu transcedența Jimi Hendrix-punte-peste-timpuri), ia în serios aspectele progresive într-un registru punk… dance… pe Wikipedia e clasificată în toate felurile (și melodic hardcore! – cu mult înaintea picioarelor Elizei Ryd 😀 ). Se întâmpla cam după single-ul Database ce-a deschis la un moment dat serialul Log Horizon (o altă reexprimare de realitate augmentată în stil anime). Gașca avea atunci un aer care putea concurca cât de cât cu progresivul de tip System of a Down.
Latura j-pop din ecuație nu a deschis alte discuții pe subiect. Punk-ismul evident, bănuiesc că miezul MAN WITH A MISSION, s-a păstrat în cadrele specifice industriei nipone, fără însă a plusa.
Totuși, MAN WITH A MISSION, dincolo de ce punem noi, occidentalii, mai întâi, se prelungește inevitabil semnificativ din Anthem – formație de la începutul anilor 80 care, împreună cu Loudness, Earthshaker și X Japan făceau concurență neștiută mult mai celebrei NWOBHM (Maiden, Priest, Motorhead, Venom etc.) – având ceva rău de tot împotriva belelelor locale (mafia, discriminarea, abuzul sexual etc) . Timpurile de început rock japoneze au fost redescoperite mult mai târziu. Și pe undeva parcursul (decalajul) a fost firesc. Până de curând nu existau căile de comunicare de astăzi.
Iar faptul că trupe ca Anthem joacă un rol extrem de important în evoluția scenei muzicale japoneze prezente se simte și-n acest nou single MAN WITH A MISSION. Ca fapt divers, Anthem tocmai a lansat la rândul său un nou album de studio (Crimson & Jet Black) – este cel de-al 20-lea!!! disc al bătrânilor japonezi.
Dar mai important mi se pare că și trupele optzeciste nipone amintite, ca și Kizuna no Kiseki, nu-și depășeau nicicum frontiera dacă nu mergeau în paralel cu celelalte evoluții sociale.
Pentru că visual-kei-ul caracteristic rockerilor japonezi din vechime de obicei are o poveste cu mai multe capitole în spate.
Acele capitole sunt dependente de contact. Sentimentele sunt generale, ok. Dar mesajele muzicale de tip j-pop necesită trăirea altor impresii în prealabil. Așa e metodica lor extrem de strictă! Aproape totul la ei e conceptual.
Nu e o trăsătură specifică. Nicidecum! Rarul lui Alifantis n-ar avea niciun farmec dacă nu s-ar cunoaște Bacovia în prealabil.
Unde totuși plusează în prezent, ca prezent, industria niponă? Cred că într-o abordare muzicală nu tocmai de tramvai. Soundtrack-urile sunt omniprezente la nivel global. Doar că-n cazul japonezilor avem de-a face cu ceva aparte: a noua artă, adică exprimarea ce îndrăznește să îmbine toate artele cunoscute până azi.
De-aia, un pasaj precum Kimi ga iru kono sekai mou ichido aiseru made, care într-o traducere bruscă pe Google ar fi: Până când te voi iubi o dată în această rețea mondială în care ești… LOL!, nu poate fi degustat complet dacă n-o cunoști pe Harap-Albul Nezuko din serialul Demon Slayer.
Mișcă doar catchyness-ul din vers dacă nu ești familiarizat cu istoricul fetei-Satana care refuză să fie Satana, deși ca formă e tocmai Satana! Pe fond, rebeliunea ei totală n-avea cum fi mai bine descrisă decât în manieră punk.
Captarea stării de spirit pentru care MAN WITH A MISSION s-a strofocat, anume momentul sucirii, din difuz în zâmbet limpede, doar din ochi (căci fata nu are luxul fatalist de a și vorbi oricând), dar totuși clar, secvență creionată (la propriu) în noul intro Demon Slayer, conține în definitiv fundamentul punk: anti sistem câteodată nu doar de dragul de a fi altfel.
Pe Nezuko am definit-o aici mereu ca fiind religia (cu toate implicațiile – etice de tip Hristos/Maria, curiozitatea de tip Lucifer, cumva cele două trăsături, pe care le avem și noi undeva, combinându-se fără a se exclude) la care se adaugă morala științifică. Sau invers.
Sublimă pentru că și picioarele ei… 😀 mișcarea punk veritabilă avea darul de a înfățișa vădit frumusețea pe care o găsim în toate născocirile oamenilor (de la religie până la filosofie).
Articolul Femeile și muzica punk s-au născut pentru a fi împreună: De la ideologie la subcultură publicat în Revista Sinteza cred că detaliază foarte bine subiectul din punct de vedere antropolgic.
Astfel, fata cu pricina, mai ales când lovește Draci cu picioarele… alea (de om) dezvelite, trimite cumva la refuzul de a nu ne mai aparține.
Nezuko tocmai de-aia e specială, chiar și într-un context anime japonez ce oricum uzitează formula menționată. Își aparține! Chiar și locuind mai mereu într-o stare de cavou. Nu mănâncă ea cele mai preferabile chestii, dar își aparține! Deci, îl regăsim în ea atât pe Hristos, cât și industrializarea eticii marilor filosofi. Mai ales că a ajuns în situația limită fără voia sa, ci pentru că acela este cadrul creat apriori.
Iar multipremiata interpretă indie pop pe nume Milet, invitata cu mult sare și piper de pe această piesă spre metal, arată încă o dată dispoziția industriei nipone de a nu renunța la imaginație.
Muzica joacă un rol determinant în modelul social Nezuko. Îi potențează sfințenia etică în ciuda cadrului ce mai degrabă i-ar sugera calea scurtă spre fericirea de moment. Temele OST dedicate personajului, deschiderile și închiderile de episod etc.
Numai că muzica aici ar fi destul de vagă dacă nu s-ar vedea tabloul celei de-a 9-a arte, abordare specifică doar animeurilor.
Luată separat, nici măcar porțiunea Kimi ga iru kono sekai mou ichido aiseru made nu și-ar depăși condiția power metal. Parte din ansamblu însă, cred că ar ajuta enorm și societatea noastră.
Atașez atât introducerea, cât și varianta de album.
un gând muzical 