În fiecare zi, pe la 7 fără ceva, postul nostru public de televiziune dă niște citate din chipurile mari români înaintea difuzării Imnului Național cu iz euforic de bună dimineața. Acum vreo jumătate de an, pregatindu-mă să mă epuizez neoliberal mai ceva ca Iulia Marin (destui intelectuali susțin că nu-i exclus ca fata să fi murit din cauza sistemului actual – deadline-uri, jurnalistice în cauză, ținte imperios contratimpiste ce epuizează fizic și psihic pentru că altfel rămâne chiria neplătită, așa fiind sfera #liberă care nu-i #nașpa precum comunismul #nașpa – pe care tocmai moraliștii petiționari de vârf – adică cititorii-n dungă de Marx, îl susțin cu abnegație -), am prins o frântură din ceva semnat George Enescu.
De atunci mă chinui să găsesc citatul complet. Era ceva cu măreția muzicii care este precum o sublimă fată așa și pe dincolo… tot googleesc de atunci, că mi se pare extrem de adiacent jingle-ului nostru Clouds, Girls and RockNRoll de pe Sky Sound Radio, și mi-e imposibil să găsesc zicala completă. Nu-i niciunde! Crap de nervi!
Oricum, din ce am prins, aforismul se asemăna mult cu atitudinea foarte pasionatului de muzică Emil Cioran – femeia este muzică rătăcită-n carne. Pe de-o parte. Pe de alta, cu a lui Eliade Simina. Sau mai degrabă cu Cristina. De unde și pariul că aștia trei au băut împreună măcar o dată.
Mitsuri, una dintre profesoarele din Demon Slayer, nu este deloc muzică rătăcită-n carne. Cum nu este nicio altă spadasină utilitaristă și/sau autonomă (mai bine doar ziceam să cumpărați scrierile lui Hare) din a 9-a artă. Revin.
Dincolo de augmentarea oximoronului Nezuko, Demon Slayer mi-a plăcut cu adevărat după primul sezon. O producție cu caracter artistic (adică film de sine stătător, nu serial) l-a adus în discuție pe înflăcăratul profesor Renkogu. Care, să fim sinceri, place mai degrabă datorită temei muzicale pe care Go Shiina și Yuki Kajiura au conceput-o pentru epilogul subit apărut în relație cu unul dintre… era să zic SPV-iști… Locotenții celeilalte baricade e mai decent – Upper Rank e traducerea pe care o folosesc occidentalii.
Felul în care moare Renkogu, desigur, impresie influențată de OST-ul amintit, m-a făcut să vreau un tricou, hanorac, ceva cu… el. Pentru prima oară am vrut ceva cu un băiat!
După care a urmat al doilea sezon Demon Slayer, serial adică, ce continuă evenimentele decesului cu pricina. Iar acolo punctul maxim de atracție, dincolo de picioarele lui Nezuko, este Uzui. Tot profesor bătrânicios din tagma nesănătoșilor încă nemușcați. Afemeiat, cam și alcoolic, conferențiarul spadasin punkist își stabilise un singur țel: să fută tot ce nu-i permite să bea liniștit lângă mormântul fetei… mă rog, camarazilor duși, alături de niște fete mișto încă vii.
Rezumând, impactul, repet pentru a nu știu câta oară, dincolo de sfințenia etică a satanistei Nezuko, într-o producție ce a dărâmat aproape toate evaluările palpabile internautice, inclusiv pe Netflix, LOL!, au fost de fapt doi domni.
Al treilea sezon, un nou profesor tangențial eroilor de primă mână: Mitsuri!
Care intră în scenă… vedeți poza din antet!
:O
Iar tema muzicală a doamnei profesoare, după cum sper că se poate compara, aduce enorm cu melodicitatea Rapsodiei Române. Din care, după cum știm toți cei care au ascultat măcar o dat muzica noastră populară, nu se exclude deloc, dar deloc (cum se presupune că au put… reușit câțiva compozitori germani de muzică clasică), elementul feminin.
Dacă ar fi să fiu regizor de vreun Demon Slayer, aș apela la multe pasaje din Rapsodia Română. E acolo un rozaliu sonor războinic pe care Wagner l-a cam împușcat axându-se, fie și evident Valkyrian, pe brut.
Dar cum n-o să am vreodată posibilitatea asta, mă delectez, de exemplu, cu ideile compozitoarelor de clasic Shiina și Kajiura – susținute indirect de către rerecordistul DJ Samuel Kim (pe canalul său de YT).
În orice caz, deși este destul de previzibil că până și doamna Mitsuri o să facă bubele (sau chiar muștele) predecesorilor de breaslă din convingerea că tânăra Nezuko merită și ea să fie ascultată, mai ales că puștoaica și-a câștigat dreptul prin puterea exemplului, rămâne senzația că, în real, Cioran era mult mai interesant decât credeam: Anticii ştiau să moară. Cu ei a apărut în lume dispreţul pentru moarte. Dar un dispreţ din cunoaştere. A te ridica interior la un nivel superior morţii a fost idealul constant al înţelepciunii lor. Pentru noi moartea este o surpriză dureroasă şi înspăimântătoare. De aici, frica şi dramatismul. Nici un antic n-a fost surprins de ea, şi astfel şi-au permis un surâs la apropierea ei, de care nu ne putem decât mira. Ei s-au lăsat convinşi de inevitabilul morţii în aşa măsură încât şi-au construit o întreagă artă de a muri, care, oricât am cunoaşte-o, nu ne poate fi de nici un folos.
Rengoku și Uzui amintesc foarte mult de rămășitele anticilor lui Cioran.
Mitsuri (poza, ce naiba! 😀 ) amintește mai degrabă de disprețul din ipocrizie Simina/Cristina. Și de săltărețul Enescu. Profa e-n stare să moară cu zâmbetul pe buze pentru ca incomoda Nezuko să spună și ea ce are de spus.
un gând muzical 