Și ca să rămânem într-o notă aproximativă, propun un incantatoriu proiect care își trage seva din cele mai aspre pasaje din Vechiul Testament: Amaseffer (cică termenul în ebraică s-ar traduce ca popor sfânt/ales etc.). Asta si pentru că scena spudaxită ( 😀 știm și noi cuvinte, nu doar HRP sau Ionuț Badea) rock din Israel a atins un nivel de curiozitate pe care nu-l văd să fie mai puțin iscusit decât ce se întâmplă prin spații cu istorii și posibilități (pop culture) mult mai solide.
De altfel, regizorii filmului Altalena Affair, imediat după lansarea discului de față, i-au contactat pe băieții de la Amaseffer pentru a compune o coloană sonoră care să dea seama evenimentelor teribile care au avut loc pe coasta israeliană la scurt timp după sfârșitul WW2 – confruntare aparent doar locală (forțele de apărare statale vs. nu știu ce organizație paramilitară formată exclusiv din asumați evrei), dar în care cheia a stat într-o navă denumită Altalena condusă de un renegat al marinei SUA pe nume Monroe Fein.
Așadar, febrilitatea dovedită pe Slaves for Life, fără a apela la prelungirea grownling-urilor substituente comod de idei muzicale cu tentă impetuoasă, a deschis uși notabile muzicienilor noștri. Cel mai important de semnalat în context este forma de tensiune prog. cântată cu un remarcabil dramatism diacronic.
Cântările religoase adaptate au aici coerență și credibilitate. De curând aveam impresia că doar Riverwood (într-o formă armonioasă) reușise în sfârșit să atingă ceva ce Orphand Land doar gustase printre înlocuirea efortului creativ cu duritatea stilului fundamental. Sau în ce Subterranean Masquerade reușise ca tehnică de calcul, eșuase emotiv.
Ca o paranteză, de-aia n-am văzut niciodată sensul arhitectonic în colaborarea dintre Amaseffer și OP, asocierea petrecută la opt ani după albumul discutat. A fost și singura dată când am mai auzit ceva despre Amaseffer de la Slaves încoace (nu se știe nici măcar dacă membrii mai sunt în viață ori ba). Finalul din Birth of Deliverance, o piesă în care Moise apare precum în bizara gravură în stâncă descoperită la construirea căii ferate Caransebeş-Orşova (ocrotită azi de către mănăstirea Piatra Scrisă), se pare că n-a fost doar stilizarea apogeului de factură metal cult.
Or fi făcut intenționat, deși, înaintea acestui album, muzicienii anunțaseră cu surle și trâmbițe un soi de trilogie prog. folk metal în stil propriu pe baza Exodului. Am rămas cu primul episod și cu un soi de secvență decupată mai degrabă din Noul Testament (conclucrarea Kna`an din 2016). Dar despre răsturnarea tarabelor din biserici pe model WWE Jesus am mai vorbit.
Poate ar trebui să dezvolt și subiectul Andy Kuntz. Ăsta e un tip (neamț) care e foarte apreciat în comunitatea de profil – cunoscătorii știu ce înseamnă găști precum Vanden Plas. Ei bine, el a fost inițial vocalistul tânărului grup Amaseffer. Cum de asocierea… putem specula. Cert e că nu putem nega zicala că cine se aseamănă se adună, cu toate rezervele noastre cu privire la multe dintre metodele Orphaned Land.
Andy a părăsit proiectul relativ repede. N-a apucat să înregistreze nimic notabil cu Amaseffer. Pe Slaves îl auzim cu precădere în probabil efortul carierei sale pe Mats Leven, senzațională voce ce mai colaborase cu nume precum Malmsteen sau Candlemass – în prima tentativă a fost prea cinematic, că așa e-n simfonicul de TV suedez, în a doua prea doom pentru a nu discuta despre epigoni Sabbath.
Dar Mats nu e singurul actor din musical. Kobi Farhi, de exemplu, solistul OP, se achită excelent de sarcinile de narator bigot (fie că vorbim despre latura ecleziastică, fie că asociem răul uman cu acea progenitură a Lui). Angela Gossow, fosta vocalistă Arch Enemy (trupă virată între timp din death metal în popul picioarelor domnișoarei Glutz, fără ca asta să însemne neapărat decadență!), aduce suficient de multă durere feminină încât să ne amintim că avem bucuria de a nu ne raporta doar la Fecioara Maria sau la Maria Magdalena, ci și la un alt personaj captivant din literatura religioasă, anume Zipporah, midiana (popor cvasilegendar) cu care Moise se presupune că s-a căsătorit din motive mai degrabă etice – chipurile cel mai cumsecade om în tradiția iudaică asistase la o scenă în care fata era insultată aiurea. Cumsecade cum era, a apărat-o pe necunoscuta gagică până în pânzele albe, fără a ști niciun fel de alt detaliu. Snoava Zenitsuiano-Sanjiană o regăsiți în paragraful Exodul 2:11.
Peste toate detaliile însă mie îmi rămâne impresia că cel puțin ortodoxia muzicală, așa cum o întâlnim în sonorul lăcașelor noastre de cult, se exprimă pe Slaves într-o manieră ce în definitiv face cinste rasei care e boss peste Terra de la momentul apariției rațiunii încoace. Recent, de fiecare dată când vin Păștile și mă uit la discursul lui Daniel (sperând că se apropie cumva de cel al Papei Francisc), nu am cum să nu mă întâlnesc și cu nenea ăla șef muzical peste canoanele bisericești române.
Din ce am Google-it, cred că vorbesc despre Arhidiaconul Mihail Bucă.
Și de fiecare dată mă gândesc cum ar fi ca poziția sa muzicală să să fie potențată cu adevărat într-o creație mai deosebită decât ce bolborosește el repetitiv prin Catedrala Patriarhiei. Cum ar fi ca statutul său să potențeze o, să zicem, operă rock ieșită din schemele autohtone convenabile. Cum ar fi ca arta muzicală, indiferent de origine, să ne facă încă și mai fericiți cât mai trăim pe aici? Pentru că limbajul sonor tradițional-pios oferă, cel puțin la nivel declarativ, dincolo de registrul grav tipic ortodoxiei est-europene, controlat în special la nivel teoretic, piste de bucurii cât se poate de umane, deci de alte și alte idei.
Doar că la noi se merge mai repede pe principiul cu una o exclude obligatoriu pe cealaltă. În Israel, până și-n Israelul mult mai dogmatic decât Romania de azi, diversitatea nu doar că se testează, ci, iată!, se și ambalează discursiv. Și mi se pare incredibil cum pot apărea trupe ca Amaseffer într-un spațiu unde încă niște milioane se dau anual cu capul de pereți.
Mi se pare încă și mai incredibil că la noi nu se sparg de bunăvoie capete în Cărămizi divine, ci, îndeobște, se ling icoane. Iar atunci când o lingi pe al de Maria, tinzi să ai speranța că euforia (muzicală) ne-ar putea recupera decalajul (măcar muzical) față de alții. Că există un soi de fantezie socială pe tipar Japonia – situată la fel de pregnant între cutume și invenție.
Nicidecum! Și cred că e păcat din moment ce folcorul nostru poate de asemenea inspira foarte tare, mai ales că domeniul sonor ortodox conține o solemnitate care n-ar mai fi an de an băgată-n seamă dacă nu ar fi plauzibilă, deci că acele cântări din slujbe nu s-ar solidifica și prin trecerea testelor timpului; mai ales că suntem de așa natură încât testele de libertate internautică, pe lângă ironia limpăirii, situează România, dintre toate, pe primul loc la nivel global. Noi am făcut Sky Sound Radio. Rămâne ca și specialiștii în domeniu să facă ceva. Iar Amaseffer ar trebui măcar să le excite orgoliul intelectual.
un gând muzical 