Bănuiesc că toată lumea a văzut poza cu acel tată care își ținea de mână fiica moartă – încă prinsă sub efectele recentului cutremur major din Turcia.
Și dacă, la drept vorbind, proiectul Babymetal a apărut mai degrabă ca stimulent vital într-o Japonie în care suicidul infantil și adolescentin se află la cote uriașe chiar și-n noul deschis mileniu (oricum mult mai libertin decât folclorul nipon), respectiva imagine de după cataclismul natural (parțial?) al începutului de an mi se pare că putea fi coperta perfectă în special pentru noul concert BM – DVD-ul Makuhari Messe, spectacol ce definitiv marchează un soi de maturizare în regim cinematic.
Pentru că cinemagia definește totalitatea Babymetal. O mecanică feerică ce e responsabilă pentru tămbălăul din presa de specialitate contemporană. Personal, mereu am crezut că aspectul musical (atent șlefuit pe baza muzicii) diferențiază cumva proiectul. Și am mai crezut că astfel se poate susține ideea conform căreia cam doar arta mai poate îndrepta neajunsurile moderne (deoarece stilul de viață actual nu mai permite decât euforii clare bla, bla), indiferent de locații (de aici, poate, și succesul BM la nivel global).
Numai că ultimul disc Babymetal, după cum am zis în concluzia textului cu pricina, mi se puțin periculos.
Lamentul din fiecare pasaj e cam departe de avântul ce se presupunea că-i va opri măcar pe copiii japonezi să se sinucidă.
De fapt, nu e departe. Ci reclamă alte audiții și alte lecturi pentru a putea digera fatalismul social al Gabrielei din Attack on Titan. Deci, foarte tinerii, în mare, sunt excluși. Un simplu exercițiu de imaginație ne relevă ruperi de carne și oase dacă într-o dramă autentică se nimerește să ascultăm Light and Darkness. Și recomand dezlipirea de tremuratul vocii principalei vocaliste din pre-refrenul Metal Kingdom (versiunea acestui show): stoarce toate organele! Anneke van Giersbergen în călătoria ei mondială din Vuur a ajuns cu ocazia asta să-mi sune a cineva depășit de situație. Cu toate că Suzuka ne zice pe acolo să ikiru (trăiește!, adică).
Deși fan declarat BM, niciodată nu mi-a plăcut să supraevaluez conceptul (de-aia la un moment dat am și fost banat de pe forumul oficial LOL!). Dar privind prestația proiectului din acest live LaD 2023, nu pot să nu mă gândesc că greșesc, că dincolo de vârsta la care a ajuns Suzuka, cumva inadecvată rozului superficial cu care deseori s-a identificat muzica sa (chiar și căpătând statut de oximoron voit), milioane și milioane de copii se culcă înfometați: o latură pe care cei din spatele trupei de față au ales poate să se axeze de data asta. În timp ce milioane de costumari sunt costumari. Miroase a cartofii cvasi-fierți ai Sashei Braus în fiecare notă.
Am menționat-o doar pe Suzuka și pentru că trăsăturile superbe pe care le-a căpătat între timp se află ele însele în antiteză cu elegia cântată.
Ne zice ea pe acolo să mergem mai departe într-o gradație evolutivă. Ne mai spune insistent și ceva că dragostea e tsuyoku, tsuyoku, tsuyoku (tradus aproximativ în context: răsunător sau pătrunzător sau năprasnic). Doar că instrumentalul indică subtil elementul reformist. La fel și registrul în care se menține vocea domnișoarei – plus expresia sa facială postsincronizată de gravita colegelor de dansul contemporan atât de preferat modei tristoide de factură EDM halucinogen. Totuși, tabloul care mi se conturează e doar și doar al tatălui ce își ține de mână fiica zdrobită.
Extrapolând, nu pot să nu interpretez conceptul muzical amintit și în cheia hainei care îmi e mai aproape. La urma urmei, aproape un milion de tineri (oficial!!!) au plecat din România de la Colectiv încoace. Și cum noi, cu totul, incluzând minorii, suntem cam 18 milioane, simpla matematică ne indică o imensă tragedie. Căci refuz să cred că tot milionul ăla s-a cărat pentru că aici era minunat și că tinerii cu pricina voiau doar să viziteze și să viziteze și iar să viziteze. Prin urmare, dorința de a trăi, dracului, normal se fixează românesc destul de expresiv în acest single japonez cântat anul ăsta live. Păi cât să mai înghită și ei imposibilitatea de a respecta și iubi dacă nu li se crează cadrul pentru a respecta și iubi, deși li se cere urgent să respecte și să iubească? Încercă să supraviețuiască și cam atât. Deci, da, nefiind vorba doar despre lepădări (Light), Babymetal continuă să aibă o oarecare doză progresistă. Iar LaD este o piesă foarte nuanțată de modern prog. symph metal.
un gând muzical 