De curând s-a declanșat pe aici o nouă isterie Pantera. Dacă prin anii 90 demența o puteam justifica datorită comercialului Anselmo & co., ce într-o Românie rămasă mult în urmă părea artă sublimă și extrem de rebelă (aproape progresistă), azi zău dacă mai pricep titluri precum alea promovate-n revista Metalhead (ai cărei lideri sunt cunoscuți publicului interesat drept băgăm-2000-în-Colectiv-îndoim-berea-cu-apă-bani-să-iasă!): avem treabă în primăvara asta!
Pentru că așa-zisa reunire pompoasă Pantera… îl cam include doar pe Phil.
Alături de care, pe scenele din Europa, inclusiv pe scena din Romexpo (undeva prin luna mai), vor urca Charlie Benante, bateristul Anthrax, și chitaristul Zakk Wylde, cunoscut îndeosebi pentru efortul depus în cazul discurilor solo Ozzy (primele de după Sabbath).
Ei bine, titanii ăștia cică s-au adunat și au decis să-și zică: reuniune Pantera!
Iar majoritatea melomanilor din România au orgasm.
Mi mi se atârnă. Iar când prostituția intelectuală se va desfășura în Romexpo, promit să ascult ultimul Babymetal: e mult mai sincer!
Pentru că muzicienii menționați n-au lansat vreun material nou sub egida Pantera. Mă puteam excita dacă nu aveam de-a face cu o tarabageală străveche.
La care curvăsăraie neoliberală, din câte am vorbit cu rockeri vechi și noi, cam toți de pe aici achesează.
Da, să-i vezi pe titanii cu pricina în carne și oase e o treabă. Fantastic!
Dar e suficientă interacțiunea vizuală? Eu cred că nu.
De ce aș da bani… foarte mulți! (raportat la nivelul artistic) ca să-l văd pe Zakk cântând Cemetery Gates? Nici să mă plătească și nu m-aș duce! Nici să mă despăgubească adică, din vremurile când organizatorii noștri ne băgau 2000 în Colectiv.
De ce? De ce să fiu complice la prostituția asta intelectuală?
Dincolo de faptul că fundația sa muzicală n-are nicio legătură cu groove-ul (ca să nu-i zicem NU METAL…din respect pentru prostata cândva excitaților de submediocritatea Cowboys from Hell… metaliștii pe aici chiar cred că Pantera cânta metal… LOL!) de tip Pantera, Charlie în Pantera îmi pare ca Lombardo în Luna Amară.
Așteptările melomanilor români, în general, vin la pachet cu nivelul investiției în educație. Nu e de mirare că formatori de opinie muzicali de tip Andrei Partoș s-au excitat teribil la afonia recentă marca Ian Anderson.
Diamond Darrel e mort. Din 2004.
Vinnie Paul a murit și el. În 2008.
Deci, ce reuniune?
Rex (chitarist mediocru) e pe acolo, ok. Dar…
Cei patru ar fi putut lansa ceva nou. Atunci, da, m-ar fi interesat teribil! Dar să-ți plătești facturile pentru că la un moment dat au trăit Diamond și Vinnie mi se pare cel puțin deplasat. De ce aș aplauda așa ceva?
Și mai ridicol mi se pare că puținii ascultători de muzică de prin România s-au aprins la ideea acestui concert. Când între timp pe lume au apărut Wilderun, Remina, Etrange, Sound Horizon și încă alte niște sute de titulaturi infinit mai interesante decât walk, walk, walk, walk, walk, walk și ce mai ziceau obsesiv vremurile de glorie ale Panterei.
Textul de mai sus, de fapt, vine din frustrarea de a vedea că neoliberalismul nu lasă în pace nici măcar capodopera Cemetery Gates – compoziție despre care cândva am vorbit euforici pe blogul ăsta. Și când pseudoPantera va cânta la Romexpo în mai, nu doar că vom prefera să ascultăm ultimul BM, dar vom prefera berea de lângă mormântul Corneliei. Eu unul am altă treabă!
un gând muzical 