Imensul Mercy Falls semnat Seventh Wonder începea cu un monolog înduioșător, rezultatul unui accident rutier nașparliu: (…) The doctors are losing hope, but if nothing changes soon, all we can do is hope that the new procedure will work. You’ll get some new bones from our son and I… I have to go. I’ll turn the radio on to keep you company. Good bye…
Și mereu m-am gândit că acel album SW ar trebui ascultat prin curțile celor care în România dau/iau carnete de conducere că altfel nu ești în rândul lumii (așa mi-a zis mai demult o fătucă aflând că n-am de gând să ajung șofer – că nu mă simt în stare, deși, spre deosebire de majoritarea șoferilor români, eu știu să scriu și să citesc).
Nu de alta, dar, potrivit noului raport MAI (20 februarie 2023), țara noastră rămâne pe primul loc în clasamentul mortalității rutiere din Uniunea Europeană (decese pe cap de locuitor).
Ascultat… în ideea că poate măcar muzica (arta)responsabilizează (trezește și alte gânduri). Căci cu restul metodelor vindicative ne-am lămurit că mulți dintre noi, foarte mulți dintre noi, nu ajung la destinație. Zilnic citim în presă despre câte (cel puțin) o tragedie pe șoselele noastre. În ciuda PNRR, formatorilor de opinie, implementărilor de PROIECTE… oh, să nu vă dați subit drumul de admirație!
Și dacă adulților le găsesc parțial vină, pentru că în educație nu s-a investit nimic în ultimii ani, pușcoacele și avioanele NATO fiind prioritare, sutele de copii morți prin bumbuiri chiar mă necăjesc. După ce că natalitatea pe aici și așa a devenit un dezastru și din cauza emigrației masive (pe sistemul: aici nu se mai poate!), ăia totuși creați n-au pic de predictibilitate. Bine… 25% dintre copiii noștri nici n-au mâncare, la propriu culcându-se înfometați – și la capitoul ăsta ne aflăm pe primul loc în multe topuri.
Altfel, de la vârf ni se tot spune că România apără cu mândrie nu știu ce valori. #Slava!
Desigur, la mijloc este și problema infrastructurii. Același vârf pare cam prea heirupist (tot chestie de educație în definitiv, ei fiind tot cetățeni înfloriți într-un mediu puticios care, #Slava Ștefan Gheorghiu, e alimentat fără ca noi, cetățenii, să mișcăm prea mult lucrurile) pentru a mișca puțin lucrurile.
Prin urmare, citind zi de zi rapoartele despre morți pe șoselele din România, am ajuns la concluzia că aceasta imensă, absolut imensă problemă nu mai poate fi tratată decât cu emoție.
Poate de-aia noul album Kamelot l-am asociat mai ales contextului cu pricina. Asta și pentru că, după cum se știe, atât trupa Seventh Wonder, cât și formația Kamelot sunt reprezentate vocal de același pompier suedez: Tommy Karevik.
Primul impuls: o piesă precum Opus of the Night (Ghost Requiem) este Cornelia (noastră? :D) toată. Faza cu cold și bla, bla denominație m-a făcut, de asemenea, să mă gândesc la tot ce am bolborosit pe aici de când am întâlnit-o pe adolescenta moartă dintr-un cimitir de Berceni.
Rise to the queen of the symphony
Watch her step into the light
Surrender your heart to the melody
Let it take flight
She’ll sing to you
The Opus of the night
Dar, cumva, parcă scufundarea n-ar fi avut vreun haz plauzibil. Mă mai îmbăt eu lângă poza ei, holbându-mă la privirea aia senzațională, ascultând te miri ce, dar nici nu e tocmai interesantă tânguirea (că fiecare le are pe ale lui, deci nu impresionez pe nimeni) – că ce frumoasă era ea spre deosebire de lumea asta nenorocită, că demiurgi, că Luciferi, că Arthuria, că Yamato, că Erza, că efemeritate, bla, bla. Deoarece sunt atâtea Cornelii pe aici și acum care mor timpuriu fără vina lor. Mor fără să aibă ocazia să asculte un disc precum The Awakening.
Or, tot pe acest nou album Kamelot o întâlnim și pe One More Flag in the Ground, single despre care deja am tastat câte ceva la puține ore după lansarea oficială.
I bleed for my vision
Pain is the weakness I’m leaving behind
This is my mission
I am an army of one
Eiiii…. și acum să tragem linie!
Emoție, nu? Hai că mai sus e emoție, zău! 😀 Iar recenta realizare Kamelot e un itinerariu înseninat. Astfel, cred că grupul de față iar și-a atins obiectivul. Spuneam atunci că vreau azi un Kamelot & Karevik desprins de Roy Khan, și că One More Flag… e cheia unui alt drum, unor alte stări de spirit – nu neapărat superioare, dar oricum la fel de incitante, deși exprimate în cuvinte diferite.
The Awakening, în totalitatea sa, nu face altceva decât să vrea One More Flag… ca episod solitar, ca intercalare campată. Atât! Pentru că în toată frustrarea de a nu putea vorbi cu Cornelia există dinamică. Cum ar veni: pizda mamii lor!
The Awakening se dezvoltă pe structura piesei cu numărul 4. Radio metal, cică au caracterizat-o unii specialiști. Pe bună dreptate, hit-ul având destule componente comerciale (când o dai pe Manowar nici n-are cum fi altfel). Însă accesibilul aici îl interpretez mai degrabă ca fiind un soi de larghețe. De fapt, basmele The Great Divide, Eventide și BloodMoon, de exemplu, sunt făcute tocmai pentru a conchide că Cornelia ar trebui să trăiască.
Euforica pe fond NightSky, din cauza lamentației vocale, nu merge mână în mână cu versurile.
‘Cause when the nightsky is coming down
I’m watching over you
And when the darkness falls
Just close your eyes
Remember your name
Cause when the nightsky is coming down
I’ll walk you through the rain
O Cornelie destul de ipocrită. Cum poate și în realitatea noastră e. Am vrut noi să credem că persuasiunea privirii de pe fotografia pusă pe mormântul ei ne-a împins să facem chestii în ultimul an și jumătate. Sky Sound Radio mai ales. Doar că, ieșiti prin România, vedem că ea n-are nici pe departe puteri ajutătoare, nu ne protejează dincolo de nori, nu știm dacă așa e în sfârșit fericită și împlinită, nu face nimic. E moartă, cândva vie și frumoasă, și atât.
Totuși, și frumusețea e o constantă. Chiar și aia etică. Că vorbim despre răpirea Sabinelor, despre o tentativă logică aristoteliană, că vorbim despre chipul superb al optzecistei Cornelia sau că vorbim despre aceleași regrete de tip Kamelot – The Sacrimony (Angel of Afterlife).
De-aia ca antent și ca încheiere am ales-o pe violoncelista Tina Guo, chinezoaica invitată de Kamelot să ia parte la piesa Opus of the Night (Ghost Requiem).
Celelalte două invitații acordate pentru The Awakening se numesc Melissa Bonny, senzația ebony din alternativul simfonic Ad Infinitum, și Simone. Simons. Helena (Goethe reinterpretat adică – albumul Epica) nu putea lipsi din fantezia lui Thomas. Nu avea cum!
Ar mai fi recenzii. Dar cred că e suficient să mai zic că, pe 2023-ul de până acum, din ce cunosc, firește, The Awakening este cel mai clouds, girls and rocknroll album!
un gând muzical 