Am dat zilele trecute peste discursul memorial pe care Paul Lavesque, actor-cascador cunoscut publicului larg drept Triple H, l-a ținut la priveghiul lui Lemmy Kilmister. În esență, DGeneratul X din caragialismul exploziv WWE a spus: muzica (n.p. pentru o intrare în ring) naște mai ales imagine; muzica naște emoții în ce faci de obicei.
Și astfel mi-am amintit de o foaie pe care Ioan Cora a scris-o pe muzicisifaze în urmă cu aproape 20 de ani. Încercând să descrie cât mai bine starea de spirit Motorhead ce uneori îl acapara pe acest maniac King Crimson, Cora ne-a făcut la un moment dat o mărturisire: ascultam (Motorhead) pe stradă la căști – și mergeam ca un zeu!!!
Mie mi se pare că King of Kings, a doua temă Triple H, face parte din oboseala ce l-a cuprins pe neoliberalul Lemmy.
În schimb, The Game, după cum Lavesque sublinia la funeraliile amintite, sintetizează întreaga activitate Motorhead. Și trebuie să ținem cont că nici măcar Sex Pistols n-a agitat-o pe Mama Mare a Angliei, într-o perioadă când corectitudinea politică se îmbina și cu imagininile croite pe fundal Razboi Rece, pe cât a făcut-o soundul marca Lemmy.
Realitatea augmentată încă e la nivel de bebeluș. Lucrativul își joacă de asemenea rolul. Ce vedem acum în Sword Art Online, în mare parte, e cam ce simțeau unii privind la Alien pe la sfârșitul anilor 70: așa ceva nu se poate!
Totuși, simțul uman al competitivității – curate – îl regăsim din plin în domeniul relativ nou denumit E-sports.
E-sports: adică ceva ce stă-n gât intelectualilor noștri de frunte precum Nicolae Manolescu sau Mircea Cărtărescu. Am tot vorbit pe subiect, deci nu le mai reluăm clișeele.
Citind sentințele ambilor intelectuali, dar și privind la viața Anei Dumbravă, cea mai bună jucătoare de Counter Strike din lume (sper că motivația ei n-a pornit din aceeași frustrare socială similară personajului Asada din Sword Art Online!), pur și simplu ne place să visăm mai mult.
Notă: sper că motivația Anei n-a fost născută din aceleași atrocități care au mânat-o pe vreo Nadia Comăneci să ajungă unde a ajuns!
Din interviurile pe care le-am citit, Ana e o fată care n-a vrut să se întoarcă la tembelismul retrograd de tip Rousseau, deși azi e orgasmic alergatul anapoda prin parcuri, chiar dacă inima, să zicem, îți e țăndări. Și cu siguranță un doctor zdravăn la cap, unul pe bune, nu cu cabinete psihopupu clădite că cineva cunoaște pe cineva care cunoaște pe cineva, nu ți-ar recomanda cumpăratul de gadget-uri care să-ți măsoare pașii necesari alerți, nici nu ți-ar impune (la reducere) moda # ca să nu crapi, dracului, înainte de vreme. Nici măcar n-au interesat-o cutumele, ci pur și simplu a vrut să fie mai bună și mai bună în lumea pe care a ales-o.
Iar E-sports, contrar ălora de ne pun se alergăm oricum și oriunde, eventual ne pun să și vânăm prin păduri, căci supermarket-urile sunt de-o degradare incomensurabilă (nu că n-ar fi din punct de vedere neoliberal – dar PIOS-urile chiar sunt inofensive), implică extrem de mult efort fizic: antrenament! Fizic! Unde se mai adaugă și folosirea creierului într-un soi de regim șah viteză.
Ana, ca să fie cea mai bună jucătoare de CS din lume, a trebuit să se dedice subiectului vreo 20 de ore pe zi. Calculând, nu doar gâfâind.
Eu, chiar și dacă aș fi luat calea gameriței, nu cred că aș fi depășit stadiul semifinalelor. Cum nici canalul de trivia (întrebări viteză de cultură generală) de pe vechiul mIRC al cărui boss eram la finele anilor 90-începutul anilor 2000, n-a depăsit penultima fază națională – iar atunci trivia-mIRC însemna însuși internetul, o lume ceva mai interesantă decât plagiatul (dovedit) cu care atunci se ocupa Cărtărescu sub aripa lui Manolescu.
Totuși, am rămas cumva fascinat. După urmele de gloanțe pe care le număram pe blocurile de pe Ana Ipătescu, la o conexiune indiferent de timp și spațiu. Motiv pentru care, mărturisesc, Asada din Sword Art Online mi se pare mai revoluționară decât toți luptătorii noștri întru progres fie #, fie amanții creioanelor, fie ambele.
Astfel, m-am apucat la senectute de League of Legends. Acel tip de joc video care s-a desfășurat până nu demult cu mare pompă înclusiv pe Arena Națională din București.
Silver 1 mă mănâncă… dar asta e altă discuție. 😀
Mai important acum e că în acel univers, acum vreo doi ani de zile, a apărut un nou personaj. Un nou campion: domnișoara Seraphine.
Iar cei care au creat povestea ei din ring s-au axat pe ceva ce pare decupat din fericirile muzicale ale lui Cioran, euforii care chipurile erau singurele capabile de construcția nemuririi.
Pentru că eroina-muzicală (notele sonore fiind, la propriu, arsenalul ei) Seraphine, atunci când e în arenă, zice, printre altele – și cităm din versiunea în limba română (nu știu cine e actrița ce dublează originalul, dar cred că se achită destul de bine de sarcinile emotive inițiale) -:
Caut o melodie în toate întâmplările
Oamenilor le place spectacolul câtă vreme nu se văd pe ei
Simt că tânjesc după ceva ce am pierdut.. o să scriu un cântec despre asta!
Oare mai vor și alte piese? Bineînțeles că vor!
Muzica te ajută să ții capul sus
Chiar și în vise îi aud cântând
Asta nu poate fi ultima ta melodie
Toti cântă aceeași melodie și nici nu au habar
Bucuria n-are destul volum fără ritmul suferinței
Chiar dacă aș auzi toate cântele lumii, tot nu mi-ar fi de ajuns
Toți luptă ca să fie auziți. Eu lupt ca să ascult.
Vino pentru spectacol, dar rămâi pentru mesaj
Și tot așa… ne oprim aici cu citatele din Seraphine.
Interesant este că, cel puțin pe la noi, când citești cronici muzicale, nu prea ai cum să eviți sintagma voce divină. E un alt stereotip pe care, iată!, programatorii nenorociți, dătătorii din joystick-uri, nefidelii-și-atât-foilor-de-foi, l-au remodelat sub forma melomanei-războinice. Umplând – și astfel – Arena Națională din București: spre bucuria vieții!
Or, trimiterea este, evident, cât se poate de selenară. Feminitatea capitală, anume undeva printre duplicarea Luceafărului (kantian). Regăsim ideea din plin în destule animeuri japoneze (de unde, pictorial, s-a inspirat înfățișarea Ioanei moderne din League of Legends).
Prin urmare, lumea posibilă din artă, privită prin intermediul tehnologiei moderne, nu este nici pe departe o fantasmă de căcat, degradantă, ci înseamnă cel puțin o analogie dată posibilității unei lumi mai bune extrem de palpabile.
Azi, în 2023, bătrâna show stopper Motorhead – The Game mi se pare, datorită existenței Seraphine, mai autentică decât oricând. Căci se adaugă și-o sinceritate admirabilă în spusele fetei care zice și tot zice că vrea să facă o lume mai bună.
Așa s-a născut și unul dintre gingle-urile noastre de pe Sky Sound Radio, acolo unde avem în special convingerea că muzica are încă foarte multe de zis, ba chiar că lustruiește destule intuiții reputate: dream of a better world.
P.S.: Nu pricep cum de Cora, în cronica sa Hammered (albumul de pe care face parte The Game – ca bonus track! haha!), spune: Elementul de noutate este ultimul track (piesa e prea mult spus). Serial killer (11) este o recitare semnata de Lemmy Kilmister. Probabil ca era tema pentru acasa scrisa pentru luntrasul Charon.
Cum de nu a văzut că The Game are potențialul să ajungă Alice din Sword Art Online? Cum de n-a văzut că, la ananghie, oricum am fi, putem deveni zei, pe ritmurile The Game: un soi Triple H/Kirito/Seraphine – protejând-o pe Cornelia!?
un gând muzical 