Ieri a fost o zi interesantă: a mai crăpat un presupus totalitar semidoct: Mihai Șora.
Nu știm cât de pe bune este relatarea lui Barbu Brezianu care, chipurile citându-l pe dramaturgul Eugen Ionesco, îl demască pe Șora ca fiind fost turnător pentru securitatea Partidului Comunist Român cu misiuni prin Europa, dar suntem siguri de un fapt: că în 2018, atunci când mișcarea #Rezist pusese țara noastră la cale (fără a căuta în stânga și dreapta alte opinii), mai ales prin demersuri precum procese rezolvate într-o săptămână (un soi de Punctul 8 de la Timișoara interpretat, iar, cât ai zice share), Mihai Șora s-a aliniat gândirii cu pricina. La propriu, fiind chiar prezent în Piețele unde se desfășurau protestele despre care vorbim.
Or, procesele rezolvate într-o săptămână a fost unul dintre apanajele sistemelor dictatoriale. Sentințele erau stabilite apriori. Pentru că nu poate exista proces veritabil fără ca cei implicați să-și pregătească în detaliu apărarea/acuzarea/judecarea. Pe repede înainte este tocmai nenorocirea cu care s-a confruntat Victor Petrini în Cel Mai Iubit Dintre Pământeni.
Iar în momentul în care nu te disociezi de sloganul Die Rote Pest (pe care hashtagistii l-au folosit atunci din plin), nici noi nu putem înghiți gălușca libertății promovate de către Mihai Șora.
În altă ordine de idei, ca fost student la Facultatea de Filosofie din cadrul Universității București, mărturisesc că niciodată nu m-am întâlnit acolo cu vreun text semnat Mihai Șora. Desigur, vorbesc despre acele scriericu caracter academic (sisteme filosofice măcar de tip tentativă gen Lucian Blaga).
Câteodată mă gândesc că nici Mihaela Rădulescu, deși bestseller pe aici, nu este studiată la Litere. ÎNCĂ! Menționez în context statistica ce spune că Mihai Șora a murit având aproape 300.000 de urmăritori pe Facebook. În schimb, de Valentin Mureșan dacă au auzit 1000 de oameni (mai mulți prin Japonia LOL!).
Totuși, să-i dăm dreptul la apărare, post-mortem măcar, lui Șora.
Într-un interviu pe care acesta l-a acordat Observatorului Cultural, filosoful # spunea: Nu regret nimic. Tin foarte mult la tara asta. In Franta faceam parte din Partidul Comunist. Venind in România m-am trezit din utopie.
E drept că foarte mulți oameni au crezut în idealurile comunismului. Eu încă mai cred și azi – drepturile pozitive (care nu-s deloc respectate în democrație)!! 😀 Și e adevărat că ce a urmat în anii respectivi nu s-a potrivit aproape deloc cu speranțele unora întru egalitate naturală.
Numai că Mihai Șora nu doar că nu s-a disociat de apucăturile bolșevicilor tembeli, ci a și întârit mentalitatea abjectă, departe de utopia de pe foi, așa cum aveam să constantăm cu ocazia protestelor amintite.
Ca o concluzie, spuneam în textul precedent că doar idioții n-au regrete. Șora a murit fără a avea niciun regret, după cum chiar domnia sa de asemenea ne-a spus insistent în ultimele ore, reiterând calea aleasă, pe un alt instrument al totalitarismului modern, anume Facebook. Iar dacă citim scrierile bolânde ale lui Țuțea sau Eminescu să zicem, remarcăm un spectacol fabulos al părerilor de rău. Am astfel dubii că istoria îl va reține cumva pe Șora. Prin urmare, drama veritabilă este că destui tineri de pe aici se închină la totul Șora, fără a încerca să decupeze, cu mintea lor, laturile etice.
P.S.: Pentru cei care doresc să aprofundeze subiectul, recomand, firește, arhiva CNSAS. Trecutul lui Șora este public chiar și pentru cei dincolo de comoditatea #. Și sper că vor fi destui interesați. Nu de alta, dar în joc este viața tinerei generații – și viața generației încă nenăscute.
Ca un spic rotitor de nimic
un gând muzical 