Celebrul joc video Max Payne este una dintre cele mai cunoscute distopii-povești din era tehnologiei computerizate. Jocul Control cred că este Max Payne minus corectitudinea politică – cam cum cred că trupa Wilderun este Opeth fără kitsch. Iar proiectul de față este tot ce a vrut vreodată să fie pseudoetonantul Poets of the Fall.
De titulatura Old Gods of Asgard am auzit prima oară datorită recomandării pe care mi-a făcut-o pe email Tom Atkinskon, liderul trupei Vice (gașca de metalcore din Marea Britanie). Muzicianul chiar a insistat să acord foarte mare atenție noului proiect pornit pe fundament PotF… care PotF nu m-a impresionat niciodată, ba dimpotrivă – și în cercurile noastre am ținut morțis să spun asta mereu, tocmai din cauza absenței acelui avânt pe care simți că-l poate căpăta o muzică oarecum pretențioasă, dar care mereu se diluează dintr-o precauție uneori interpretată drept bun-gust, alteori lașitate.
Și văzându-l cum are orgasm vorbind despre Old Gods of Asgaard, deși stilul muzical se deosebește destul de mult de tendința Vice, nu în sensul că lipsesc elementele metalcore, ci că ele sunt modelate sub formă progressive, am zis să ascult piesa Take Control, adică soundtrack-ul climax din jocul Control…
… și de prin ianuarie încoace nu trece zi să n-o pun în play-listul zilnic. Cumva se simt influențele celebre, e imposibil să nu, însă forma mi se pare excepțională. Adică: avem de-a face cu metalcore, power metal, dar și cu blues, experimental, funk, indie, fusion bla, bla…
La prima înșiruire nu e mare brânză. Cam asta (adică asocieri) încearcă mai toate trupele de azi. Doar că muzica OGoA, incluzând aici și lirismul, mai ales lirismul, e modelat după tărășenia din acel joc video, din acea realitate (augmentată) virtuală.
Prin urmare, ascultând ce au clădit muzicienii de la Poets of the Fall pe baza jocului video Control, găsesc încă o dată că f Adrian-Paul Iliescu a avut dreptate când scuipa pe afirmații de tip: internetul a reîntors cultura la anonimat, neistoricitate şi absenţă a spiritului critic.
După cum se știe, citatul pe care Iliescu face pipi îi aparține lui Nicolae Manolescu. Mai multe detalii se pot afla din articolul https://www.argumentesifapte.ro/2016/03/12/n-manolescu-sorin-lavric-si-mascarada-culturii-elevate/
Căci nu se poate disocia ideea de internet de sfera jocurilor video. Iar dacă citim strofocările întru #muiecalculator pe filieră Manolescu-Patapievici-Cărtărescu, atunci cred că se întregește tabloul pe care încerc să-l conturez acum. Care, de exemplu, Cărtărescu făcea cândva apologia căcatului din jocurile video pentru că-n viața reală nu-i ca acolo, nu ai mai multe vieți, nu poți respawn – intelectualul de mass-media omițând astfel simbolistica potrivit căreia și-n viața reală poți renaște (cu condiția ca mediul înconjurător, cel palpabil, firește, să-ți permită renașterea, să ți se creeze cadrul dezvoltării – fapt difuz în prezentul autohton).
Un tablou din care, contrar intelectualilor mass-media menționați, nu reiese nicicum că lumea virtuală este, prin excelență, antiteza culturii (veritabile). Sau, cel puțin, că nu este antiteza spiritelor ce vor să danseze.
Îndrăznesc să spun că o piesă-remodelată (bucuria analogiilor) precum Take Control arată, mai ales, că măcar muzica (deci cultura) are încă foarte multe lucruri de spus.
I see a vision rising, dreary
Fading in as children play twilight games
In the town called Ordinary
un gând muzical 