Spaceman Sir. – Aftermath (2022)

Unele albume atrag în primul rând datorită coperții. Deși ce vedem aici nu e vreo mare măiestrie, totuși e de-un real crâncen. Și poate tocmai în starea universală de zi cu zi, care include milioane și milioane de copii la limita subzistenței, stă reușita acestui disc, dincolo de reorientarea subgenurilor incluse.

Postsincronizarea însă e esențială. Iar acest debut semnat Spaceman Sir. are multă substanță, în sensul că fiecare pasaj muzical integrează succesiv o anumită părticică din imagine.

Căci, pe cât de (post)apocaliptic e scenariul, pe atât e de energic. La urma urmei, fetița încă stă în picioare. Piese ca Topic sau Exodus III redau optimismul inclus în răspuns. Iar A Space Tale redă perspectiva noastră de a privi împreună cu ea la alte lumi. Nu vrem să-i punem cuvinte în gură lui Spaceman Sir., din moment ce nu avem niciun interviu clar, dar, pe baza intenției escatologice, putem specula că are ceva din dorința unora de a vrea și alte sisteme de trai pe planeta Pământ – că cele cunoscute nu-s definitive (sau măcar că-s foarte perfectibile, în ciuda propagandei, indiferent de tabără, de zi cu zi; una care, evident, nu salvează milioanele și milioanele de copii ce cu greu respiră la limita subzistenței).

În definitiv, personaje precum Serghei Mizil defineau dictatura ceaușistă (comunistă), fix Serghei Mizil e pe toate ecranele și/prin dictatura consumului.

Exodus II ori Katharsis vin mai degrabă în completarea celor spuse mai sus. Precum în foaia dedicată domnișoarei Clementine din jocul The Walking Dead.

Green e cumva un soi de preluare Tiara (Seventh Wonder).

Una peste alta, Aftermath e un alt album grozav de muzică progresivă lansat în finalul acestui an. Am ținut să-l subliniez separat și pentru că, din câte ne putem da seama, fetița totuși calcă pe planeta asta. O planetă care dă și muzică. Deci, nu aș intensifica mesajul artistic complet. Întotdeauna a fost la mijloc un soi de ipocrizie prog. – de parcă sunetele ar veni cumva strict din exterior… ce să mă mai fac!

Dar speranțele rămân viabile privind la mediul înconjurător. Și e bine de știut că nu toată lumea e categorică de aiurea.

Nu știu cine e Spaceman Sir.. Tot ce am reușit să aflu este că avem de-a face cu un proiect post-prog. solo din Londra (revin cu un edit dacă descopăr ceva). Sub exagerata deviză music with no canonical rule – e plin de recepționări, dar să fim indulgenți cu pseudobrevetele din muzică… avem pretenția că suntem ceva mai lucizi, mai ales dacă muzica în sine are ceva de spus -, compozitorul nostru oglindește o stare de fapt pe care eu unul am regăsit-o din plin acum câteva zile când nu știu ce avion NATO (mașinărie de ucis adică) a fost dezvelit fastuos în fața unui auditoriu isterizat de parcă în discuție ar fi fost cine știe ce operă de artă: nebunia, prin urmare, nu-i deloc deplasată (și cu siguranță demnă de a fi discutată). Nimeni nu-i atât de absurd încât să vrea o lume perfectă, dar nici una în care s-a sărit calul. Focul (controlat) ce-o înțepenește pe fetișoară e abject tocmai din cauza încremenirii la care asistăm. Dramatic mi se pare că ea pare că privește în sus. Or, dacă un copil nu mai are încredere în planeta ei (simpla apariție Aftermath ne spune că dezamăgirea cu pricina e vădită, chiar și azi), atunci măcar costumarii poate ar trebui să-și schimbe discursul (în mass-media nu mai am nicio nădejde – n-a vorbit timp de 10 de ani de zile despre Madonna din Gorlovka, de ce acum s-ar trezi brusc?).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s