My Dying Bride – Turn Loose the Swans (1993)

În timpul ultimei ediții Prog Metal Show, noaptea dintre 26 și 27 noiembrie, râdeam împreună cu realizatorul: cum ar fi ca pe 28, de ziua mea, să ascult DOAR acest album My Dying Bride? El cam știe de povestea mea numită Cornelia, deci troll-ul l-am tradus în cheia beției cu dată fixă – rupere de nori – pe care n-am s-o prea înțeleg vreodată: că doar ne putem face muci și-n alte zile. 20 septembrie, de exemplu. Sau 25 decembrie.

De bine, de rău, s-a făcut de 28 și mi-am zis să văd dacă pot trăi ce domnul Ioan Cora spunea: Oohh Jesus Christ… !!!!! Deprimarea si mizeria nu au fost niciodata exacerbate la nivelul impus de My Dying Bride.

(…)

Piese ca „The Snow in my Hand” si „The Crown of Simpathy” nu lasa nici o urma de speranta ascultatorului. Pana si intrebarea retorica „So this is life?” nu lasa sa se intrevada nici o revolta sau impotrivire. Intotdeauna m-a distrat gandul ca My Dying Bride sunt mioritici pana in maduva oaselor� Si aici ma refer doar la pasivitatea in fata destinului. My Dying Bride au incercat sa fie un fel de filozofi existentialisti. Din pacate, de multe ori, au picat in ridicol. Acest lucru, insa, nu diminueza in nici un fel calitatea muzicii si nici chiar mesajul descifrabil (a se citi accesibil) al textelor lor.

Desigur, am ascultat discul ăsta de nenumărate ori până deunăzi.

Dar acum, probabil, neîmplinind tocmai 20 de ani, având de asemenea regretul că Sailor Moona mea s-a dus pe parcurs spre un martor Iehova, deci către un imbecil comparativ cu mine, am crezut că pot absorbi în sfârșit ce spunea cronicarul amintit.

Mai ales că între timp a apărut și Cornelia. Adică cea mai frumoasă fată din istorie care, din nefericire, e moartă. Și e moartă încă din 1982. Eu m-am născut în 87! Nepotrivirea absurdă ar fi trebuit să fie ideală acelui mesaj interpretat de tip MDB.

Cand RATAREA si DEPRIMAREA au devenit cuvinte de ordine in viata ta, inseamna ca a sosit momentul sa savurezi Turn loose the swans, mai spunea Cora.

Doar că mie mi se întâmplă ceva ciudat.

Pe cât de mult ma fute la icre ideea că pur și simplu nu pot s-o sărut cum vreau, și că, probabil, nu voi putea vreodată, pe atât de nedeprimat mă simt.

Și nici ratarea n-aș include-o. La urma urmei, printre orele mele cele mai nașparlii, a răsărit de nicăieri poza de la mormântul ei. Sepie care mi-a zis: hai sictir de bou, eu vreau să mă uit la norii ăia de deasupra ta, dar nu mai pot… că am rămas doar oase! Ce pizda mea tot bocești atât!?

După care am făcut mai multe lucruri decât am făcut în toți anii.

Dorința de a vrea să vorbesc puțin cu Cornelia s-a adâncit. Oi fi făcut eu mai multe lucruri datorită privirii ei ce parcă reproșa băltirea ălora vii, dar lucrurile astea mi-au scos în cale oameni pe care până atunci avusesem luxul să-i evit. Prin urmare, nemaifiind protejat, că așa am ajuns printr-un cimitir din capul locului, lucrurile mi-au scos în cale și situații de să-mi vină și mai mult să stau lângă idealul Corneliei – și atât.

Numai că… muzica ține de viață, oricum am da-o. Și oricum ar da-o băieții de la My Dying Bride. Chiar și pe Turn Loose the Swans.

Or, Cornelia, de la bun începutul anului curent, mutra ei adică, are ceva din toate OST-urile animeurilor regeneratoare. Te înspăimântă cât de plină de viață era și cât de enervată era la ultima ei imortalizare (aveam să aflu)… eu am zis atunci că avea boală pe toți norocoșii care se cred ghinioniști.

My Dying Bride, în principiu, a fost ascultată mai mereu în cheie de nenorocos în regim autoindus ghinionist. Dar muzica, repet, ține de existență și atât.

Cora mirosea ceva când zicea că Aaron & co. s-au crezut niște filozofi existențialiști… care au cam picat în ridicol.

Totuși, același Cora completa: Multi considera ca My Dying Bride sunt o trupa de doom-gothic. Inteleg motivele: Vioara, pian, voce feminina (pe „Black God”). Aici nu sunt de acord. Deprimarea si starea de anxietate tip My Dying Bride nu lasa nici o urma de speranta. E ca si cum ne-ar spune ca ultima solutie e moartea sau ratarea absoluta. Gothicul are si o unda de romantism optimist (daca pot spuna asa).

Ok. Dacă îi dăm crezare, ce ne rămâne de făcut? Să ne ducem voit după Cornelia? Presupunând ca ea mai e pe undeva.

Sau să ne dăm cu capul de pereți că nu putem s-o sărutăm pe cea mai frumoasă fată din istorie?

My Dying Bride, din câte știm concret, nu poate fi ascultată de morți. Ne-ar plăcea să da, dar…

Și aici intervine ciudatul amintit.

Că pe cât mă irită gândul că cumpăr trandafiri degeaba, pe atât mă simt de euforic. Iar muzica, oricum ar fi ea, nu ratează nimic.

Poate, ca s-o luăm pe scurtătură, genul doom metal, la rigoare atribuit ca pionerat grupului Black Sabbath, stil reciclat de MDB, pur și simplu nu are cum să-și devină contrariul: adică să nu mai fie muzică, deci viață.

A, că Ioan Cora poate trecea la momentul asimilării (imporante) albumului de față prin clipe aiurea… dar și eu la fel!

Și, la urma urmei, pe el l-a determinat să scrie, oricum ar fi realitatea (ipocrizie de foileton ori autenticitate). Deci, din nou, să viață.

Pe de altă parte, nu pot nega că sunetele de aici sunt total detașate. Într-adevăr, e un soi de ruină la mijloc.

Doar că… e o ruină pe care vreau să i-o împărtășesc mai ales Corneliei.

Cine știe, poate doar de-asta am pornit la drum cu Sky Sound Radio…

Potrivit sentințelor cronicarului, ar fi trebuit să-mi tai cumva venele, să stau la crucea ei până mă mănâncă ciorile. Până când aia… frumoasa cerșetoare de la poarta cimitirului… cum i-am zis… parcă Ela… mă va fi buzunărit deplin.

Când, de fapt, până și MDB îmi place să cred că face parte din… muzica noastră. A mea și a Corneliei.

Romantismul (renegat) nu are cum lipsi. E un nonsens. Nu există muzică ce te poate îngropa. Nu și dacă te prinzi că durerea indusă ține de viața pe care încă o mai ai (ca ascultător).

Iar dacă te arunci de la balcon că MDB… înseamnă pur și simplu că n-ai înțeles nimic din muzică, deci că poate e mai bine să nu mai faci umbră pământului.

Căci dacă Aaron într-adevăr ar fi fost atât de radical pe cât zice Cora, probabil n-ar mai fi lansat albume și-n 2020.

Prietenilor mei le mărturisesc destul de des că mă doare teribil că nu pot vorbi cu Cornelia măcar 5 secunde. Fie și dacă mi-ar spune că-s un căpiat tembel. Dar muzica niciodată nu adâncește sentimentul ăsta. Sau, mai degrabă, niciodată nu-l face de căpătâi.

Că uneori mă îmbăt de rup norii ascultând în beznă TLTS… e ceva ce cred că ține doar de acea furie controlată pe care arta o vizează.

Să fie MDB o chestie artistică? HA! Nici asta n-aș spune.

Sau poate că și ipocrizia poate atinge stadii artistice. My Dying Bride, după cum transmite însăși titulatura, un botez setat de oameni cât se poate de vii, nu îmi pare altceva decât înfruptarea din anumite perioade.

Îmi vine să dau cu pumnii în pereți la audiția discului prezent… că nu pot s-o sărut pe Cornelia cum vreau, sau măcar s-o întreb dacă pot s-o sărut!!!!!, dar nici nu pot spune că nu simt o anumită bucurie în senzația asta (de viu). Prin urmare, cuvintele lui Cora ratează fix ținta extrapolată. La fel și My Dying Bride.

Iar eșecul, contrar formei, îmi pare că e pe fond o reușită. Altfel de ce mii și mii de oameni, generații și alte generații, ar mai fi interesate de această trupă fără a se sinucide-n disperare?

De altfel, chiar și Aaron avea să-și mărturisească palpabilul cauzal în cariera sa ulterioară datorită în special leitmotivului sexual (un soi de chelul îsi pune mâna-n cap – viața apare tot de la…). Cora dovedește astfel o prea mare captivitate din punct de vedere ceremonios. Că să fuți morți nu are niciun farmec. Poate interveni un soi de estetică a urâtului, dar ea nu reușește să mascheze deplin. Desigur, nu trebuie neapărat să te arunci de la balcon sau să fii într-o stare atât de deplorabilă încăt să captezi mesajul (artistic). Care mesaj artistic evidențiază (și atât) niște gânduri și situații specifice rasei noastre.

Cu proprietatea termenilor însă ar trebui să fim în general un pic mai atenți. Unii ar putea lua prea în serios (și nu mă refer la cine știe ce cauze, ci strict la apropierea de o interpretare cât de cât autentică) taraba lui Aaron – care s-a perpetuat decenii la rând fără obstacole semnificative (în 2020 MDB a scos un nou album solid).

Pe de altă parte, mi se pare foarte interesantă, atât în privința cronicarului, cât și a mea, ambii folosind cuvinte destul de tari, asimilarea My Dying Bride din perspectivă… hai să-i spunem băștinașă. Pe aici încă avem porniri din astea aflate măcar la granițe sibiline. Motiv pentru care, probabil, tindem să hiperbolizăm obiectul muncii. Butonam ieri televizorul când am dat peste o emisiune de la un post obscur unde niște copii dintr-un sat român aranjau, în 2022, cu o minuțiozitate extrem de rece, calcul uimitor având în vedere vârsta, oasele unor… oameni. Scena se petrecea noaptea, într-un cimitr asezonat de preotul locului cu luminițe orânduite ezoteric. Global, n-ar fi nimic deosebit. Prin Africa încă se umblă cu cranii atârnate pe post de lănțișor. Dar noi, mai ales menționații, pretindem că am depășit nițel stadiul moștean.

Ce vreau să subliniez nu e deloc împotrivă sănătății spirituale care probabil are o valoare egală cu cea rațională. În caz contrar, pentru că umblu cu trandafiri prin cimitre, m-aș escamota mai decis decât Aaron. Configurația vorbește mai degrabă despre tentativa lui Blaga de a-și teoretiza zicala numai trecutul cântă. De altfel, în muzica MDB pare mereu că respiră o dorință turbată de a da timpul înapoi – viitorul nu-i atât de predictibil pe cât vrem. Prezentul, dacă ne arde de muzică, n-are cum să fie chiar atât de lamentabil. La Pain of Salvation am mai întâlnit șmecheria asta ce-a devenit prilej de beție (în weekend) cu multe note de 10 prin presa de specialitate.

Fie și doar ca umplere de vreme, My Dying Bride, trupă raportată la trăiri cetățenești (ce nu se pot universaliza hopa Mitică), și în special albumul de față, cumva leagă timpurile ce oricum nu se pot disocia. Partea mai puțin indubitabilă e tocmai sentimentul dezolant. Că să faci chestii (precum ascultat sau scris despre muzică) nu mi se pare a fi o nenorocire. Poate și Cornelia ar vrea s-o facă (fie și-n termenii lui Aaron lol), dar nu mai are cum.

Finalul însă e sugestiv bălmăjirii noastre: And die in sight of heaven.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile cerute sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s