Piesa asta putea la fel de bine să se numească: Statele Unite ale Nemernicii. Și n-a fost compusă de Iosif Vissarionovici Stalin (#Stalin – că ăla pe bune o punea de tratate, valabile oficial și azi, cu luminoșii americani). Ci de californianul Artis Leon Ivey Jr. – via Stevie Wonder.
Dar nu vreau s-o iau de la început cu demonstrația lui Sârbu de la argumentesifapte.ro potrivit căruia liderii USA setează un trend de ticăloșie universală, distrugându-și constant propria pătura mică și mijlocie (piața macro de desfacere a drogurilor). Altceva mi se pare acum mai important (dacă tot am aflat că Artis Leon Ivey Jr. tocmai a murit): că am trait pe pielea mea cam tot filmul Dangerous Minds. Probabil și de-aia m-am transformat, după cum îmi mai scriu unii, într-un feminist exagerat. 😀 Și mai ales fan Erza/Tsunade. Cine și-ar fi imaginat că mă voi închina vreodată (la Fecioara Maria)?
Am cunoscut la un moment dat o fată cam de aceeași alură cu Michelle Pfeiffer (LouAnne Johnson). Îmi era profesoară. De limba română. Blonda, printre altele, tânără angajată în învățământ din postură de sefă de promoție la litere. La Universitate!
Trec peste cum am cucerit-o datorită unui eseu despre Bacovia unde băteam cămpii mai teribile decât o fac azi despre muzică. Am impresionat-o cumva. 😀 Probabil nu și-a imaginat vreodata în naivitatea ei ordonată via Mariana Badea că poate exista asemenea minte tâmpită. Uimirea necunoscutului… ÎN SFÂRȘIT!
Io de atunci se pare că năzuiam mirosul de cadavre, iubito, și azi chiar și sânul tău e mai lăsat. Dar nici despre Cornelia nu vreau să vorbesc iar.
Și astfel am fost împreună aproape 10 ani de zile. Tinerețea noastră cum ar veni. Mai ales a ei.. că io mă uitam mereu ca Shikamaru la nori.
Nu că aș avea inteligența diplomatului din Naruto… ÎN SFÂRȘIT!
Ideea e așa: liceul cu pricina era format, în general, din oameni (copii ori trecuți de maturitate) de bani gata.
Asta neignorând și dorința unei anumite clase sociale de a bifa o diplomă. Acolo se putea. Nu insistăm, clanurile fiind încă vigilente.
Ei bine, în universul cu pricina nimerise fata mea. Blonduță, țărăncuță, chiar serafică (trebuie să specific – se va înțelege sper de ce fac imprundența), în primii ei ani după absolvire într-un colț de București destul de bizar și probabil înfricoșător pentru prima ei ieșire în lume.
Eu ca eu, atunci mă uitam la Naruto (shippuden – am stardardele mele) și mă îmbătam zilnic. Azi mă uit la Attack on Titan și mă îmbăt zilnic… ÎN SFÂRȘIT!
Dar grosul liceului, ăia de zi cum ar veni, nu se diferențiau substanțial de elevii din Dangerous Minds. Droguri, alcool, prostituție și tot tacâmul.
Și uite-o pe blonda mea țintind o singură treabă: să-i facă să ia examenul de Bacalaureat.
Noaptea, când ea adormea, obișnuiam să mai citesc din tezele și lucrările de control ale elevilor ei tineri din clasele a 9-a și a 10-a. Îmi venea să mă dau cu capul de pereți. Băieții și fetele nu legau trei vorbe. RIP Romania! Și nu mai adaug gramatica absolut pământ de flori…
Băi, cum dracului făcea blondina, printre substanțe, sticle și prezervative aruncate te miri pe unde în incinta școlii, că temeblii ăia, în proporție de 91% luau până la urmă BAC-ul. Cu peste 7,50.
De altfel, rata ei de promovabilitate s-a păstrat și azi în jurul aceleiași cifre. Și ar putea părea banal dacă nu luăm în calcul tipologia liceului respectiv.
Mai mult, îmi amintesc că de fiecare dată când venea acasă începea să-i sune pe părinții lui X și Y… disperată că puștiul sau puștoaica nu mai apăruse de nu știu câte zile la școală.
Desigur, asta când nu venea acasă pe la 4 dimineața… preocupată în prealabil pe la nu știu ce secție de poliție de copilul sau copila…
În condițiile în care munca și-o reîncepea pe la 7.
Și totul pe un salariu de aproape nimic. Oricum, departe de efortul social.
Atunci mă distram privind acțiunile ei. Mi se părea că.. așa e ea, că e cumva normal să fie așa din moment ce e… ea.
Nici unele scene ciudate la care am asistat, înconjurată fiind de niște elevi călcați pe bătături de atitudinea ei Michel Pfeifferească, plănuiau să o amenințe în fel și chip dacă nu așa și pe dincolo. Doar că ea punea niște ochi pe ei cum o singură dată a pus și pe mine. Doar o dată! Nu zic de ce. 😀
Atunci stăteam cumva îm umbră, jucându-mă de-a Itachi. Hahahahahahaha
Și notam cum îi cheamă pe fiecare… ca să nu mă complic mai încolo.
La o adică le-aș fi luat gâtul, că n-am nici eu școală multă și sunt și tâmpit, cine știe ce câini, ce oi… dar Tsunade asta se descurca și singură. Mi se părea și încă mi se pare fabulos!
Erau scene decupate direct din videoclipul Coolio – Gangsta’s Paradise. Iar confruntările nu se rezumau la niște mucoși, ci și la avântați cu multe inele pe un singur deget.
Cum s-o fi lipit îndâjit aia de mine… nici acum nu-mi explic. Sau, mă rog, că îți pică mucul e o treabă, dar să și tragi de treabă aproape 10 ani de zile…
Bine că i-am dat drumul sper la timp… ÎN SFÂRȘIT!
Ea, atunci, îmi zicea: nu sunt proști, crede-mă! Nu sunt nici nemernici! Sunt cum sunt fără vina lor! Asta e lumea în care s-au născut! Ce vină au?
…că io, deh, de la înălțimile facultății de filosofie făceam caterinci adrianopaulianeiliescene. Comod, adică.
Dar blonda insista!
Și, recunosc, câteodată mă temeam foarte tare pentru siguranța ei.
În definitiv, ăia nu doar că nu o violau, dar mai și luau examenul cu note cel puțin decente.
Ziceam că datorită blondei probabil m-am făcut feminist convins. Dar, mai degrabă, cred că datorită ei am ajuns să cred atât de tare în generația tânără.
Care generație e tâmpită, da, fără vina ei. Dar care se poate educa. Copiii ăia nu-s pierduți printr-un soi de fatalism de necontestat. Societatea nu le oferă cadrul să se dezvolte. Iar cu căcatul din societate te poți lua la trântă, nu-i ceva de domeniul fantasticului.
Deci, pot contrazice cronicile de film care spun că Dangerous Mind e tras rău de gâlci. Că nu se poate ca o blondunță mai mult decât simpatică, cu picioare și tâțe suculente, mai ales din postură de profă` (!), deci foarte predispusă la miștouri, dacă nu și la altceva, să schimbe în bine mersul lucrurilor. Am văzut-o cu ochii mei!
Acum… na… fata era totuși șefă de promoție. Nu m-aș ascunde după deget crezând că orice cadru didactic are chemări nobile.
Nu era fată de fost securist, nici măcar de actual securist – băgată la înaintare (că pot fi și progenituri, vezi Naruto, ce nu se sprijină strict pe trecut). Reușita ei venea și vine tocmai din autenticitatea ființei sale.
Recitindu-mi ultimele… 100 de foi de pe aici am ajuns la concluzia, și datorită mementoului Coolio, că până și dragostea pentru (uni)Cornelia i se datorează. O chema și Cornelia pe blonda din poveste, dar asta vă jur că e pură coincidență.
În altă ordine de idei, fenomenul rap (hip-hop, R&B și cum s-o mai numi) este poezie pe beat și atât. Nu cred nici măcar acum că poate fi încadrat în Muzică. Dar lipsurile nu înseamnă anulări complete. Interesant este că dintre toate piesele ce au obținut discul de Platină în ultimii 30 de ani, aceasta mi se pare cea mai mișto. Fie și doar pentru că vorbește clar despre Statele Unite ale Nemernicii…. care apoi aveau și pe aici să dicteze mersul. Că intelectualii de #tv ne spun altceva… sunt curios câți dintre ei ar fi avut răbdarea lui Michelle/Erza/Tsunade/Nezuko a mea. Fostă… ÎN SFÂRȘIT! Telefon #22 22 22
Oricum, am mai căpatat, datorită ei, și convingerea că educația e esențială. Absolut esențială! Degeaba se face un proces Hollywood-ian de tip Chauvin vs. Minnesota, degeaba se îngenunchează #, degeaba se aruncă arme peste gard, degeaba se aruncă droguri peste gard (ca să mai apară ONG-uri moralizatoare – pâlnii la visteria statelor), dacă nu se merge și la rădăcină. Or, după cum am văzut în show-ul de tribunal televizat, cu multă publicitate între, forma primează via Statele Unite ale Nemernicii. Stadiul tinerilor (ai noștri și ai lor, indiferent de culoarea pielii) de azi confirmă absența tratării fondului. Eu refuz să hashtag din respect pentru excepționala profă. Oricât mi-ar zice turma asasinilor și căsătoriților ce se pozează-n ie doar de 1 decembrie că sunt putinist, marxist, leninist, neostalinist, ungur, mongol, orbanist, labagiu după Bernadette Szocs, bla, bla, bla, bla, bla. Eric Nelson, într-un proces autentic și mai puțin televizat, niciodată n-ar fi apelat la glumele alea de martori ai apărării.
#MaiMultDinPIBCătreEducațieLivesMatter
Too much television watchin’ got me chasin’ dreams
I’m 23 now, but will I live to see 24?
The way things is going, I don’t know
They say I gotta learn, but nobody’s here to teach me
If they can’t understand it, how can they reach me?
un gând muzical 