Finalul acestui an aduce în atenție multe discuri interesante. Și pentru că timpul nu-i atât de permisiv pe cat mi-aș dori (nici nu-mi prea văd sensul recenziilor reci), vreau ca-n ce-a mai rămas până în 2023 să menționez în câteva foi tot ce mi-a plăcut (la mod sintetizat), selectând frenezia materialelor proaspete. Acum propun ultimele lansări Theicon, Millenium, Stratovarius, Evraak, Threshold, Aeternam, Dragonfly și Tigersclaw.
Theicon – Beyond the Universe act II
Povestea cuplului Emily – Abe atinge o primă concluzie. Subtila realitate augmentată (adiționată mai degrabă, chestie specifică tuturor indiferent de vremuri), cadrează foarte mișto cu punctul de pornire (actul I) situat undeva între clasicul doom și ambientalul sintetic. Are mult din compozițiile maligne ale lui Sawano. Eu unul aș folosi muzica acestui grup drept soundtrack The Walking Dead (ca să nu zic iar Attack on Titan). Interesant este că nu aș trece-n subsidiar elementele de tip Elsa (Frozen) care s-a găsit prin titulatura noastră să se ia la tântă cu fel și fel de arătări. Probabil că Abe se simte copleșit, dar Emily ne spune constant că tot speră. 😀
Millenium – Tales From Imaginary Movies
Și ca să rămânem în domeniul cinematecii, acest album polonez mi-a fost recomandat de un bulgar. Care bulgar s-a aflat în același chat cu un DJ american și un italian de origine franceză care crede că negrii sunt pricipalii responsabili pentru toate nasoalele din țara sa (când vorbeste de mă-sa e italian, francez când vine taica-său în discuție). Oricum, măcar fanii (comercialului) Pink Floyd ar trebui să fie fericiți la audiția asta. Nu-i la nivelul Riverside (alți polonezi de seamă pe linie PF), dar basmul modern prinde foarte tare.
Stratovarius – Survive
Au trecut aproape opt ani de când Kotipelto și ce-a mai rămas din co.-ul lui ce făcea senzație prin anii 90 (doar clăparul Jens – spre stabilirea contextului). Din 2015 nu s-a mai auzit nimic de această foarte puțină urmașă Helloween demnă de a fi luată în seamă. Săptămâna trecută, titulatura finlandeză a revenit în atenție cu disc extrem de energic și cumva în ciuda pieilor care azi atârnă pe un solist ce cândva era declarat drept copilul avântat al Finlandei (ca să nu zicem Kiske de-a dreptul).
Evraak – I
E destul de pe dos să mai vorbesc acum despre avantgardism nipon. Indiferent de subgen, muzicienii de acolo încearcă azi să pluseze ceva de speriat! Evraak, pe latură jazz-metal, face parte dintr-o categorie de trupe oarecum tinere japoneze ce vor cu orice preț (chiar și dincolo de buget) să iasă din cutume. Personal, deși fan scena muzicală japoneză (ca sentiment – nu neapărat întotdeauna și ca producție), m-am contrat cu DJ-ul american amintit: kitschul, într-un astfel de amalgam, e interpretabil până la paroxism. Muzica Evraak, totuși, înclin să cred că nu i-ar fi rămas indiferentă lui Florian Lungu. Mai departe… emotiv… vorbim! 🙂
Threshold – Dividing Lines
Englezii aștia cred că sunt unii dintre cei mai subevaluați în materie de prog. melodic din era modernă. Înființată la finele anilor 80, Treshold avea până deunăzi la activ 10 albume. Toate grozave! Nu știu cum de Morgan și ai săi au reușit să nu lansezez nimic prost, dar m-au făcut mereu să mă gândesc, trecând iar și iar tot soi de teste (alte timpului), dacă nu cumva Dream Theater sau Kamelot (pe felia lor – inclusă în muzica TH) sunt un pic supraevaluați comparativ. Ultimul disc nu m-a impresionat precum tot trecutul acestei găști, dar rămâne un punct de referință pe anul ce tocmai se încheie. DJ-ul nostru american l-a declarat albumul anului… deși… nu-i de căpătâi în disografia britanicilor (sic!)! 😀
Aeternam – Heir of the Rising Sun
Trupa asta din Canada e un fel de Orphaned Land mai dur. Precedentele patru discuri, lansate pe o perioadă de o decadă, sunt veritabile borne prin cercurile death metaliștilor prog. Noul album include și o melancolie de tip Insomnium ce cred că face casă bună cu drama regatului (ăla boss: frontieră deterministă) din Constantinopole.
Dragonfly – Domine XV
Ca mare fan Tierra Santa (primele cinci discuri!), recunosc că mereu m-a atras rock-ul cântat în spaniolă. Atât de mult încât a ajuns să-mi placă până și Dark Moor. Sau Saurom. LOL! Pe Xana Lavey o consider idealul feminin… 😀 în fine!!!! Bombasticul specific iberic (ori sud-american) a fost mereu complet împotriva decenței Tierra Santa (pe filieră Blind Guardian, deși analiștii compară grupul lui Angel mai degrabă cu Iron Maiden… halal, Maiden a luat-o prea des pe arătură pentru a fi un standard al cuviinței – a făcut-o și din motive spațio-temporale, dar asta e altă discuție). Dragonfly, născută (inițial – scuzați redundața – veți înțelege de ce apelez la sintagmă) în Argentina și în prezent total spaniolă ca formulă, nu face rabat din umflarea cu care vorbitorii hârșâiți, conștienți cumva de melodicitatea lor absonsă (operele sună cel mai bine în spaniolă și italiană), vor să prindă din urmă restul occidentului. Totuși, dacă suntem un pic mai îngăduitori, recunoaștem că piese precum Regresa A Mi nu-s cu nimic inferioare plânsului cu muci Scorpions.
În fine, Tigersclaw. Trupa asta mi-a atras atenția oarecum indirect. O știam pe vocalista Elena Minina. Și asta pentru că foarte frumoasa rusoaică a fost șefă de promoție la Universitatea de Muzică Gnesins din Moscova. O școală de calibrul ăla oferă automat exemplare de căpătâi pe care le putem și noi consulta oricând, dincolo de Femeia-cu-Barbă, deci numele îmi era apropiat. Motiv pentru care am avut mari speranțe de la noua ei trupă de symphonic/gothic metal. Ce zic se întâmpla prin 2017-2018, atunci când TC lansa albumul de debut: Princess of the Dark. Noul material nu e la același nivel, dar poate bucura măcar adolescentele. Personal, aștept ca Elena să facă un pas în față. Prestația ei de pe recentul album mă face să cred că merită compozitori mai buni decât nemții cu care a ales să se asocieze.
Mult mai mult mostre din albumele amintite sunt rulate constant și pe radioul nostru – Sky Sound Radio.
un gând muzical 