Ieșeam ieri de la Cornelia, când m-am intersectat cu o discuție dintre niște puștani ce îndeobște cântă melodii religioase de weekend prin preajma cimitirului (fac și ei un ban în plus – două rândunici, două mari și două mici):
– Cică e foarte nasol să faci cover după Cemetery Gates.
– Eu mi-am prins urechile încă de la începutul acustic.
– Vocea e și mai nasoală… are un stil Anselmo ăla…
Desigur, orcărui meloman care se respectă cât de cât îi trece prin gând melodia asta dacă se nimerește să gândească prin preajma țintirimelor. Episodul nu face parte deloc din coincidențele simpatice la care am tot făcut referire. Cu atât mai mult cu cât băieții și fetele în cauză evident sunt preocupați ceva mai mult de muzică.
Alte trei chestii mi s-au ridicat la fileu cu ocazia asta, dincolo de Cornelia.
Mai întâi, o mai veche impresie că Pantera a avut și are un grad mult mai ridicat de accesibilitate decât metaliștii în general vor să recunoască. Și spun asta pentru că la viața mea am întâlnit zeci de împătimiți metal care totuși se declară mari fani albume precum Cowboys from Hell, fără ca acestea să rupă heavy gura târgului, în sensul că elementele groove se apropie mai degrabă de latura nu-metal, deci considerabil comercială.
Apoi, mi-am amintit de niște discuții foarte aprinse de prin rockotecile devenite azi tarabe: este Pantera power metal sau ba? Unul dintre discurile legendare ale grupului din Arlington chiar așa se intitulează: Power Metal. Și a fost lansat în 1989, un an când subgenul nu avea deloc definiția de azi. Argumentul etichetei, cum ar veni.
Pe de altă parte, am convingerea că Pantera, pe compozițiile care au trecut testul timpului, așa hibrid (glamo-power) melodic ce-a favorizat apropierea de suficiente cercuri pentru a nu se plafona drept struțo-cămilă, a inclus enorm de multe elemente progressive. Cemetery Gates este poate cel mai bun exemplu în sensul ăsta. De unde și capacitatea de a depăși poate o condiție limitată prin excelență la ce reprezintă groove-ul.
În fine, am senzația că versurile piesei Cemetery Gates, raportate la imaginea generală a trupei (Anselmo s-a distrus din cauza drogurilor – deși ar fi putut să fie unul dintre marii vocaliști ai istoriei: nativ, avea capacitatea să cânte orice), au contribuit la o mai multă luare în serios. Căci CG n-are în esență nimic tristoid.
Lead-ul de chitară și lamentul lui Anselmo, da, invocă o tânguire colosală: o vreau pe Cornelia aici, bla, bla.
Dar
And when she died
I couldn’t cry
The pride within my soul
Sau
I must reverse my life
I can’t live in the past
Then set my soul free
Belong to me at last
Sau
The way we were
The chance to save my soul
And my concern is now in vain
Și, mai ales,
Believe the word
I will unlock my door
And pass the
Cemetery gates
…cuvintele nu fac deloc parte din acea (co)morbiditate specifică rockului… hai să-i zicem clasic de factură headbang grav.
Altfel spus, cred că Pantera, o trupă autodefinită ca fiind oțărâtă, dar și continuatoare a fenomenului punk (nicidecum prog. – Diamon Darrell n-a invocat cumva, în niciun interviu pe care l-am citit, influențe diplomatice) a trecut testul timpul printr-o mare disimulare. Cemetery Gates e atât de plină de viață, atât de calculată (viață prin excelență), încât nu cadrează deloc cu așa-zisa furie-controlată ce a acordat credibilitate unor băieți care țopăie și chiuie dement într-un local… unde niște alți domni cu pălarie impecabilă și un mustăcios responsabil asistă toleranți la dezmăț.
Ce vreau mai exact să spun e că degeaba chitara tinde spre melancolie, degeaba ruperile de ritm cică exprimă vreo furie de a nu putea vorbi măcar 5 secunde cu Cornelia, degeaba Anselmo se chinuie (fabulos) să rămână într-un registru dramatic hăhăind pe o tejghea de bar.
Cemetery Gates nu poate păcăli până la capăt. Artificiul e senzațional, nu zic nu. Și pare a avea o valabilitate extremă. De altfel, în urmă cu câteva minute am văzut pe chat-ul RGN cum o puștoaică cerea degrabă un MV Pantera – Cemetery Gates. Sunt foarte curios ce imagine ar alege rușii ăia pe post de analogie…
Eu unul aș atașa-o pe Lisanna Strauss. Fata considerată moartă din începuturile Fairy Tail ce, revenită după o vreme la viața pe care o știa, descoperă totodată că visul din copilăria ei este, probabil, îndrăgostit acum de Lucy. Fără ca alterarea s-o tulbure demobilizator. În niciun fel!
Ce-am spus mai sus am simțit mereu. Cu mult înainte s-o cunosc pe moarta Cornelia.
După ce-am făcut-o, am avut câteva tentative de a asculta piesa de față în catastif sentențios. Că deh… linia melodică. Nu mi-a ieșit, ba chiar am ajuns la concluzia de nezdruncinat că adresabilitatea presupusă vine tocmai din felul în care și eu am ajuns să interpretez dorința de a vrea s-o sărut pe Cornelia.
Astfel, coperta Cowboys from Hell, care pare un pic nuca-n perete raportată la Cemetery Gates, e de asemenea foarte cumpătată și poate chiar premeditată. Haios! Cine și-ar fi imaginat că voi vorbi vreodată despre echilibru în cazul Pantera & Anselmo! 😀
Poate de-aia tinerii noștri muzicieni de lângă cimitir intuiesc la rândul lor că Pantera – CG e foarte greu de reprodus. La urma urmei, prea mult din scena muzicală ulterioară (că grupul Pantera e totuși asociat cu metalul mai mult sau mai puțin extrem) fie a marșat strident pe o seninătate fourieristă, fie pe life sux.
În altă ordine de idei, cred că apariția unor personaje (instructive) precum Natsu Dragneel, coloratul care face circ și panaramă la fiecare înmormântare care nu-i convine, se datorează enorm trupelor gen Pantera. Și mai ales unor piese precum Cemetery Gates. Dar nici cauza-efectul cu pricina nu-i mare brânză. Japonia continuă să fie a doua piață de desfacere rock – o face încă dinainte de înființarea Pantera.
un gând muzical 