Remina – Strata (2022)

Desigur, contează și ce ne dorim de la muzică într-un anumit moment. Strata poate fi și neurastenică. Turn Loose the Swans nu lasă loc de interpretări. Sau lasă?

Dacă pe de-o parte se poate spune că asistăm (doar) la fenomene de acumulare, pe de alta am convingerea că nici topica extinderii nu-i deloc de lepădat. Debutul grupului neo-zeelandez Remina se încadrează într-o categorie pe care aș numi-o My Dying Bride + modern.

Cei de la revista The Prog Mind au argumente solide când spun că Remina este un doom post-metal.

Ambientalul din poveste, croit raportat mai degrabă la înmagazinarea exprimată în prezent la mod universal (tehnologia modernă), spre deosebire de, să zicem Insomnium (de azi), care își compune muzica (alternează fenomenul de acumulare amintit – pe filieră Candlemass) printr-un soi de veșnicie acestrală locală, Remina apelează, formal, la un soi de dans contemporan – așa cum este respectiva mișcare artistică percepută în tot halucinogenul său.

Albumul Strata m-a surprins mai ales pentru că este totodată un disc greu digerabil, chiar deprimant, dar și suficient de ancorat în realitatea din mediul imediat (dincolo de o oarecare melodicitate) pentru a simți și o bucurie care poate vine tocmai din faptul că noi toți am ajuns totuși până aici.

N-aș vrea să exalt acest disc mai mult decât e cazul, deși s-ar putea ca prin cercurile de specialitate să fie desemnat drept albumul anului. La urma urmei, nu-i o muzică pe care s-o asculți chiar oricând și nici nu-i tocmai ceva ieșit din comun. Deci, că până și Remina are limitele sale cel puțin atunci când vorbim despre presupusa sintetizare cu iz existențial, trăsătură (am impresia că și scop în sine al muzicienilor în discuție) evidentă ce răzbate din fluiditatea metaforică.

Dar calculul, pur și simplu, arată că muzica nu și-a spus nici pe departe ultimul cuvânt. Iar dacă totalitatea poate fi discutabilă, mi-e destul de limpede că prestația solistei Heike Langhans este absolut formidabilă! Fata reușește cu vocea să redea pulsația de factură space prog. Or, în istoria muzicii, n-aș zice că întâlnim prea multe episoade de acest tip (rareori șaptezeciștii atinseseră subiectele ontologice strict prin voce). N-o îndeplinește singură, firește, dar cumva te face să uiți că cineva o susține. Și habar n-am dacă-i tocmai în regulă. Aici intervine simplitatea pe care au invocat-o subtil majoritatea recenziilor discului menționat.

Dezvoltând puțin subiectul, înclin acum să cred că dirijarea solistei maschează niște rețineri instrumentale care poate vin doar și doar din perspective artistice controlate. Cu alte cuvinte: acesta este sound-ul Remina. Și termenii de comparație își au sens atât timp cât vrem să trecem Strata dincolo de bariera ontică. Altfel, rămâne plăcerea unor sonorități atemporale.

Norii care-s pe București de câteva zile încoace se numesc Strați. Sunt dintre norii ăia despre care îndeobște spunem că ne stau în cap. Plafonul lor e jos, deci nu e nicio senzație deplasată.

Am ținut morțiș să mă duc ieri la Cornelia în ideea că aproximativ acum fix un an ținusem morțiș să vizitez singur (pentru prima oară în viață) un cimir la mod direct conectat cu apogeul de prin zonele cu pricina. Atunci cerul era senin, iar cum e cimitirul amplasat, Soarele la răsărit oferea un spectacol un pic prea flamboaiant pentru țelul meu. Doar că în minutele următoare a venit pisica ce probabil a determinat majoritatea alegerilor mele de atunci încoace. Ai dracului Pink Floyd – înainte ca Gilmour s-o dea la întors!

Ieri, cu Strații atât pe cap, dar și în și pe lângă – 24 de ore consecutive precedente îi furnizasem întru siguranță națională – și cu căștile pe urechi din care răsuna Remina – Strata, ajung la ea. Aveam cele mai bune intenții din lume. Că doar și datorită ei am reușit să ajung până aici! Îi și adusesem niște flori de prin ce-a mai lăsat neoliberalismul în Pădurea Băneasa! Clipă unică, zic: diferit de trandafirii ciopârțiti din magazine, subiect deja redundant pentru a sublinia… aniversarea.

Pe monumentul impunător al familiei din care fata făcea parte: alte jerbe proaspete. S-a mai întâmplat în decursul timpului amintit. Din nou, primul impuls a fost să mă bucur că nu m-am intersectat nici de data asta cu pățania, căci chiar nu vreau să iau de-a gata ce ziceau britanicii de la My Dying Bride – mi-e cam teamă de cum aș reacționa dacă într-adevăr aș vede-o prin cutiile alea. Sau, mai rău, dacă aș descoperi că de fapt nici măcar nu mai e acolo :))))) la urma urmei se împlinesc 40 de ani de când s-a dus, iar oamenii continuă să moară și să aibă nevoie o vreme de un loc.

Și cum toate probabil se rezumă doar la a-mi satisface amorul propriul și la a fi egoist, în sensul că eu încă trăiesc, deci că pot hiperboliza și simboliza fel și fel de vedenii, inclusiv poate că de fapt mă folosesc de biata fată, prin urmare că My Dying Bride îmi rămâne o muzică și atât, nu am oprit Strata și nici n-am făcut cale întoarsă. Am pus planta sub poza ei, ca de obicei, și am bolborosit ceva gratitudini. Asta în timp ce duo-ul Remina își continua recitalul.

Totuși, din nou, e de discutat dacă Strata e un banal eșec sentimental, o anostă platitudine ecliptică sau un mare triumf: dacă nu cumva își este contrariul. Oricum, mie îmi pare că naște studii de caz, deci că merită atenție.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s