Poate că sunt unii care așteaptă cu nerăbdare foaia asta empiric planificată. 😀 Că doar se împlinesc șapte ani de când. Și, mai ales, se împlinește un an de când.
Talentul meu eseistic fiind amestecat, mă bazez și acum pe acuitate. În definitiv, sunetele cam în sensiblerie (da, am un vocabular dezvoltat; nu știu de ce nu mă fac, dracului, Întrebător profesionist) își găsesc sensul.
Așadar, trec direct în pâine.
Ieri am vorbit ceva mai mult cu unul dintre colegii de areal într-ale siguranței naționale. Îndeobște eu mă uit la nori, el se uită la ce a mai rămas din scutul (de ozon) natural(!) protector. Pentru ca, la urma urmei, să ajungem amândoi la concluzia că totul se rezumă în concret la circoteca Gretei Thunberg și la activiștii ce-n marea lor iubire pentru planeta Pământ găsesc de cuviință să-și exprime interesul pentru existență aruncând cu ciorbă-n marile opere ale omenirii.
Tipul îmi povestea orgasmic cum concertul Riverside susținut de curând în clubul Quantic din București l-a așa și pe dincolo: cum plm nu ai fost acolo!?
Nu am fost atunci acolo pentru că mi-a fost teamă ca nu cumva ce a mai rămas din Riverside, căci creierul Duda a murit între timp, să nu cânte Towards the Blue Horizons. Lui i-am zis că n-am avut destui bani pentru bilet. Ceea ce nu e tocmai o minciună – trăim într-o lume minunat de #liberă.
Adică piesa ale cărei faze am asociat-o cel mai la fix cu evenimentele din clubul Colectiv.
De obicei, chiar si episoadele tristopate muzicale mi-au dat mereu un soi de senzație extremă vindicativă. Acum vreo 20 de ani beam țuică, ascultam temele din Iron Maiden – X Factor, și astfel îmi părea mai distant faptul că singura fată pe care probabil am iubit-o vreodată m-a lăsat baltă (pentru totdeauna aveam să aflu) într-o banală stație de autobuz (haios e că azi am descoperit-o pe tipa decisivă SSR fix într-un autobuz). Și nu avea nicio legătură cu Umberto Eco (Numele Trandafirului), nici cu tranșeele comemorative. Era acolo o concordanță pe care n-o regăseam deloc în viața mea cu vene atacate.
TTBH mi-a devenit un fel de tabu. N-o pot digera oricând. Căci am impresia, dacă aș face-o, dacă aș colora pățania, ar însemna automat să mă masturbez liniștit după una în timp ce-s îndrăgostit de alta. Iar momentul invocat cred că reclamă mult mai multă incidență.
Prin urmare, n-am făcut schimb de tură în ziua când polonezii cântau pe aici. Am preferat norii. Sunetele cu pricina, momentan, sunt peste puterile mele.
Deci, nu voi relua nimic din ce cândva îmi propusesem să stea drept BCA: prima mea postare online cu iz universal – Riverside – Towards the Blue Horizon. Nu mai vreau.
Ok, Cornelia a răsărit chiar pe 30 octombrie, dar, la urma urmei, ce a fost ea dacă nu doar o fată frumoasă?
Eliade obosește teribil dacă îl iei prea mult în serios. LOL!
Și cum de știu eu că era frumoasă? Păi datorită unei poze făcute… în timpul vieții sale.
Carevasăzică, panaceul simțit acum un an poate a venit nu din cauza scenei de război în plină #lumeliberă unde utopia Erza/Asuna/Sakura/Sarada/Nezuko venea ca susținere la fel de empirică, ci, mai concret (real?),: picioarele acelor fete moarte de Covid ce zăceau una peste alta, căci, repet (scuzați), nu mai erau locuri în frigidere. #IStandWith…
Picioare pe care, chiar și-n ipostaza aia, le găseam a fi extrem de actractive. Motiv pentru care n-am găsit altceva mai bun de făcut decât să-mi imaginez, subit, la fața locului, o bârfă cu bunicul (al cărui cadavru îl extrăgeam de acolo): care bunic, deși cu gusturi multiple, a stat totuși 60 de ani lângă o singură muiere… că, citez: avea (și încă are, LOL!) picioare foarte interesante.
Mă apăr cu un episod din Criminal Minds. Geniul din grupul criminaliștilor mărturisea la un moment dat că are clipe ciudate când se simte atras de trupurile inerte de fetele pe care trebuia să le studieze întru siguranță națională. Ademeneală care-i punea-n dubiu zdrăvezimea așa-zisului său geniu.
Eu n-am niciun fel de remușcare. Sunt doar un cetățean care nu joacă nici pe departe rolul de siguranță națională interpretat de Spencer Reid.
Accept azi că atracția pe care apoi am simțit-o pentru demersul rușilor de la RGN, abordare ce mi-a detaliat pornirile și așa prea umplute de AHA – Take on Me, se explică de fapt în clipele alea bizare unde inducția anime, anume convigerea că niște aspecte din cea de-a 9-a artă ne pot fi azi singura salvare.
Zic bizare raportându-ne la ce în general se consideră deplasat. Și periculos, nu-i vorbă (aici ar trebui să fie vigilenți Spencer Reidzii… și să mai diminueze propaganda Facebook-istă: unica loc activitate contemporană pentru care, din nefericire, cotizăm cu toții). Totuși, cum nici natura n-a făurit peisaje mai sublime decât picioarele de fată, am convigerea că scena rememorată nu m-a facut să caut Cartea Neagră precum Hiei, ci am întâlnit cuplul Yusuke & Keiko în carne și oase. Iar Cornelia a picat la țanc. De fapt, Cornelia a venit oarecum sub formă de confirmare a faptului că ăștia vor continua să facă mișto de noi dacă stăm și băltim. Titanii vor continua să o ducă bine prin seva noastră.
Anii trecuți, în funcție de an și platforma unde trăncăneam, în preajma zilei faimoase din prezent postam chestii ca Iced Earth – Watching Over Me, ThunderStorm – Ultimul Drum, Babymetal – Road of Resistance, Kamelot – Lost & Damned, Kreator – Violent Revolution, Ramona Hanganu – Pentru Tine, Tolkki & Elize Ryd – I`ll Sing You Home, King Crimson – Starless, Scorpions – We`ll Burn The Sky, Mostly Autumn – Into the Stars plus Riversideul menționat.
Acum vreau ceva mai fără înconjur. Pentru că privesc la tot anul care s-a scurs și simt că e cam singurul în care am făcut ceva cu viața mea a la long – a mai fost ăla când mă pupam pe obraji cu aia de mă jucam de-a Sailor Moon prin curțile gri nouăzeciste găurite de naiba știe exact ce. Visez atât de tare la ce ar putea deveni Sky Sound Radio…
Îmi place de asemenea să cred că am înțeles ce trebuia să înțeleg din Cornelia. Și asta fără a-mi arunca simbria pitică – onor UE – de nepropagandist pe la psihiatrii intelectuali de TV cu cabinete private unde tarifele te bagă prin excelență-n depresie (cum, de altfel, te bagă și #IStandWith plimbatul oficial al bombelor nucleare NATO prin Europa), fără a citi cu patos rubrica Vremea din Bătrâni (Antena 3, atenție!, CNN mai nou) și fără a mă plânge că-s atât de efemer încât #hai sictir. Deci, că nu m-am apucat să ascult H.I.M. sau Evanescence la mod demiurgic. 40-40
Și aleg pentru weekend-ul acesta cu schimbatul orei: Cyntia – Run to the Future. Profit de clipă, Iohannis, Ursula, Roberta, Stoltenberg, #LumeaLiberă vor fi trimițându-mă pe front ca carne de tun.
Trupa de față am descoperit-o târziu, prin 2020. Aldious avea nevoie de o vocalistă pentru un anumit turneu live. Și așa au cooptat-o pe numita Yamashita Saki. O vocalistă cu un stil interpretativ ce mi-a amintit foarte tare de Paul Di Anno. Desigur, un Paul mult mai cizelat.
Și luând catalogul solistei la purecat am descoperit că fusese într-o trupă numită Cyntia ce lansase în 2012 hit-ul Run to the Future.
Single extras de pe albumul de debut (Endless World).
Care la vremea sa a beneficiat și de un videoclip.
Ok: youtube. Videoclipul!
Pfffff…. rar mi-a fost dat să văd picioare mai entuziaste. Și asta într-un cadru power metal susținut de tranziția punk britanică de la sfârșitul anilor 70 – începutul anilor 80. Desigur, stilul jpop, inserat din plin în Cyntia, își are rădăcinile în maniera occidentală insulară de pe la începuturile rockului. Nu-i nimic senzaționist, așa cum pretind (în special) fanaticii Babymetal. Dar eu unul nu văd cu ce-i mai puțin euforic acest refren Cyntia decât orice Exodus, Helloween ori Billy Idol (care la rândul lor doar au acumulat niște exprimări, costumându-le potrivit timpurilor). Bașca, pe lângă adaptarea la zone diverse, fetele propun și o recursie deloc deghizată: părțile bune din efervescenta industrie niponă.
P.S.: Dincolo de orice interpretări particulare, Yui este o chitaristă formidabilă. Recomand din plin demonstrația sa din live-urile Liv Moon, Cigarpockets ori NSDP. Fata, din câte cunosc, e cam printre puținii artiști care n-au zis degeaba că idolii săi sunt Gary Moore, Zakk Wylde, Randy Rhoads și John Petrucci.
un gând muzical 