Babymetal – Divine Attack (2022)

Este clar că produsul (!?) ăsta stârnește interes major. Curiozitate populară de care azi nu se mai bucură prea multe exprimări cât de cât complexe, cel puțin nu atunci când vine vorba de materiale noi. Foarte recentul single BM, lansat ieri pe Youtube (momentul când am început să tastez foaia de față), deopotrivă sub forma unui videoclip, a strâns peste 40.000 de vizualizări în primul sfert de oră de la publicare – excluzând teritoriul japonez care oricum deține platformele proprii. Audiția/vizionarea deja adună aproape două milioane la nici 24 de ore. Plus zeci de recenzii și reacții din partea celor mai importante publicații internaționale de profil.

Faptul că niște Sigh & Mirai Kawashima în esență aduc lumii exact aceleași elemente prog. melodice (!) precum BM, dar fix aceleași, deși prin foiletoane vioent se dezic de orice asociere, ține mai degrabă de moda Gică Contra pe care nici măcar niponii n-o evită când vine vorba de prezentarea prin mass-media via fashionul occidental. Ca să nu mai vorbim despre liderul Kreator. Același Mille Petrozza care beștelea așa-zisul nonmetalul BM, dar care se asocia cu Tilo Wolf – întru ceva înscris printre Madonna (Frozen) și Britney Spears (varianta Children of Bodom). LOL! Avant-gard-ul în black metal s-ar traduce ca plictis în multe alte genuri.

Desigur, după cum se știe, cantitatea nu este obligatoriu o bornă. Dar volumul amintit, mai ales că avem de-a face cu un gen muzical aparte (măcar raportându-ne la top 50 accesări mondiale conform Wikipedia), cred că dă dimensiunea fenomenului Babymetal și din punct de vedere calitativ. La urma urmei, oricât de extravagant ai fi, pur și simplu nu poți prinde în prezent la nivel mondial (neexprimându-te într-o limbă de circulație internațională) dacă nu ai și ceva foarte serios de spus. Te amuzi cât te amuzi, bagi memeuri cât bagi, mai haștagești un pic, dar la un moment dat se rupe firul destinderii. Deci, toată cealaltă lume pleacă inevitabil din clasamentele Wikipedia. Or, curând se împlinește un deceniu de când Suzuka & co. (! – revin asupra sintagmei!) dărâmă recorduri iar și iar. De asemenea, testul timpului e o bornă importantă în muzică (artă).

Muzical, Babymetal nu este în esență altceva decât reciclare.

Ca întreg, e dificil de analizat și definitivat conceptul Babymetal. Riscurile sunt imense. Cert e că trupa (!) asta relativ nouă ține sus niște steaguri esențiale, pe toate planurile (de la blues la șaptezecistul prog. până la metalul extrem, concluzionând aspectele electro moderne) ca exprimare liber(tină) totodată gravă.

Și o face întru-un fel, repet, musical… cred că aici stă cheia fascinației mondiale, probabil rezultat al dezvoltării celei de-a 9-a arte (ultima pe linie în deal) petrecute în Japonia contemporană – una prezentată dincolo de iluzii – spun asta pentru că, live, vocea și acțiunea actoricească oferite de către vocalista principală din Hiroshima (în carne și oase) sunt cât se poate de palpabile. Cu mențiunea că Babymetal nu e deloc o exprimare unică, Japonia oferind sute și sute de trupe tinere ce se pot înscrie în termenul eclectic.

Babymetal surprinde mereu, e cert. Eu am avut convigerea încă de la lansare că o face dincolo de senzualitatea de tip Simina – șablon sub care o parte a occidentului (altfel extrem de #liber) a judecat găselnița, evident, de la înălțimea cutumelor considerate a fi obligatoriu utilitariste. Fără a exlude, firește, informația potrivit căreia erotismul infantil își are tentaculele întinse cel mai pregnant în Japonia.

Tendința muzicală a proiectului a variat semnificativ din momentul lansării. Implicit, căci o industrie de profil are păcatele sale, a inclus momente cretine, superficiale, chiar grețos de vandabile. Dar nu a și exclus fazele.. hai poate nu geniale, dar oricum extrem de marcante – și poate chiar structural revitalizante.

Fără a glosa pe cele concluzionate (am vorbit destul pe tema BM de-a lungul ultimilor ani), aș vrea să trec mai direct la ultimul single, trecând peste orice gânduri istorice analitice la care, de altfel, BM cam obligă, nu-i vorbă, dar care necesită discuții mult mai ample decât blogăruțul meu.

Și o fac, adică gruparea, din fix același motive pentru care m-am îndrăgostit de proiectul ăsta de la bun început: uimirea neplanificată.

Pentru că, mă tem, trebuie să mărturisesc că ideea Babymetal mi-a devenit credibilă de-abia prin primăvara lui 2016, deși trecusem prin destule dezmățuri (fie și dacă unele au fost demne de Kant) anime: momentul Colectiv, desigur, momentul când niște tineri de lângă mine s-au dus cum s-au dus.

Cineva mi-a împrumutat pe atunci DVD-ul Babymetal – Live in Budokan, concertul din legendara arenă rock niponă unde niște fetițe și niște ciudați cosplay se strofocau să confirme ideea de rock (ca ieșire din limite). Se întâmpla la nici jumătate de an de la evenimentul sper încă celebru.

Mi-am zis în urmă cu șapte ani, privind inițial reticent la puștoaica din centru ce avea capacitatea de a stârni multe imaginații și de a vorbi, credeam eu, pentru toate fetele duse din Colectiv: tipa asta e Kiske/Aurelian Andreescu de Japonia & excepționalul nostru de nevoie teatru radiofonic! Iar băieții ăia cu instrumentele sunt tot rock-ul de când se știe. Celelalte două fete: teatru radiofonic marca SRR.

Deci, am avut suficiente motive să susțin ideea (artistică) din spatele cortinei (pre-fabricate) – una, într-adevăr, destul de dubioasă la rigoare – contractele Idol japoneze sunt de-un Ursualinism teribil: mori dacă nu stingi becul când îți zicem noi să-l stingi!.

Suzuka în variantă live, firește.

Albumele Babymetal de studio sunt greu digerabile. Pe scenă, însă, totul se transformă într-un soi de rezumat al vieții. Cel puțin un rezumat al vieții muzicale așa cum e ea azi unanim vizată (indiferent de subgen). Știu că poate exagerez, dar din nou, cuvintele lui Nietzsche (O zi în care nu am dansat cel puțin o dată ar trebui considerată o zi pierdută) mi se par foarte potrivite în context, căci ambele manifestări au doza lor de teribilism controlat sau, mai degrabă, un soi de sinceritate nu neapărat dezarmantă, dar, în orice caz, considerabil mai coerentă decât majoritatea veridicului recent îmbrăcat în haine de camuflaj. Rașchetarea deschiderii nu face azi altceva decât să omoare însăși vigoarea scopului artistic – ce, în definitiv, nu are alt țel decât să ne estompeze dificultățile de zi cu zi.

Pe Divine Attack, această nouă piesă ce anticipează discul ce va fi lansat în martie 2023, Suzuka e la fel de plastică precum este oricând în studio. E la fel de plastică precum e însăși cea de-a 9-artă… de parcă japonezii ăștia, care își hrănesc substanțial PIB-ul din exportul desenato-muzical, ar calcula totul la virgulă.

Știind, totodată, că a 9-a artă (spicuind, bineînțeles) dă stări de spirit deosebite – pentru că e singura ce include atât clasicul, cât și modernul. Cum, mai departe, dă din plin și Suzuka pe scenă.

De-aia zic să așteptăm variantele live ale piesei… și ale recentului Babymetal în general.

Totuși, mă grăbesc, căci nu mă pot abține să afirm că e cea mai tristă piesă din catalogul Babymetal, o bibliografie ce altfel tocmai datorită giganticei animații joviale a atras atât de mult atenția despre care vorbeam.

Un anumit stil prog. industrial electro (j)pop metal s-a putut semnala mereu, abordare întărită pe Metal Galaxy, ultimul disc publicat prin care promotorii (compozitorii) BM au vrut, cred, să-și cristalizeze un stil propriu, un sound ușor idendificabil, dincolo de recuperăile amintite.

Doar că… Divine Attack e dezolantă la prima vedere. Nu găsesc nimic din optimisul tineresc tangent proiectului Babymetal de până acum.

Dar e acolo un Susume! (Înainte! – într-o traducere aproximativă) tare expresiv. Indicația n-a luat-o de la aproape zero precum Sound/Linked Horizon, dar, din nou, se reciclează memorabil.

Susținerea instrumentală mă face să cred că de fapt avem de-a face cu optimismul ăla din… Attack on Titan: o speranță venită tocmai din barbarie.

Poate japonezii ăștia vor să ne păcălească formidabil până la capăt. Sau poate, dimpotrivă, vor să insiste pe niște platitudini ce global și-au devenit contrariul, chiar și-n 2022, o eră infinit mai laxistă decât tot ce-a fost în trecut. Crezând că astfel îndreaptă lucrurile. Din nou: treaba Babymetal e greu de judecat.

Oricum, adaptabilitatea (capacitatea de a stârni diferite gânduri, semn al unei posibile opere de artă veritabile) intră în discuție. Deși figurile domnișoarei Suzuka Nakamoto din live-urile Akatsuki ar trebui să lămurească și fără foile mele.

Eram la serviciul meteorologic când, noaptea, încercând să mă dumiresc dacă deasupra sunt nori inferiori sau medii, coerciție de siguranță națională, am primit notificare pe telefonul mobil: new Babymetal single!

În mijlocul întunericului friguros de octombrie, având pe mine doar un hanorac cu una dintre ipostazele Sashei Braus, așadar fără cine știe ce protecție termică (ziua continuă să fie temperaturi călduroase – deci nu pot pleca, dracului, de acasă cu ditamai fularele și gecile pe mine pentru simplu motiv că nu vreau să mă întâmpine schimbul de tură duhnind a transpirație, moda angajaților de siguranță națională din preajmă – sigur, mai sunt și cazurile dezbrăcatului augmentat, dar despre fete, chiar și cele cu multe pauze, am discutat în alte ocazii), dau și mă reîntâlnesc pe nepusă masă cu Babymetal. În octombrie trecut, am mai zis, realizările schiței nipone ce-au dat la fund toate celelalte vânzări din Wembley Arena pâna la ei (ele) m-au însoțit destul de mult în procesul de maturizare (LOL!). Iar imediat după acel octombrie am avut impresia că totalitatea muzicii Babymetal vine ca un soi de aide-memoire Colectiv.

Cine și-ar fi imaginat în urmă cu 12 luni că voi ajunge de siguranță națională, că datul cantactriței din măciuca explozivă aniversarului 10 Babymetal Budokan, privit după sepultura pe care lumea mea a acordat-o sistemului de sănătate, îmi absoarbe clinic dezagrementul social? Eu… care până acum nu am făcut mulți purici pe undeva (abnegație generală cu iz marxist) – din cine știe ce așa-zis rațiuni etico-anime (ramificații de literatură, nu-i vorbă). 😀

Și care, pe drumul ritos cu pricina, riscam să ajung un realmente cerșetor: tema libertații noastre din Attack on Titan, până la urmă.

Pe de-o parte e trist, da, căci nu suntem niciodată cu adevărat liberi. Urlă stomacul și facturile – cadru unde, câteodată, se mai adaugă și alții: bunăstarea lor. Pe de alta, nici nu putem spune că suntem sub vreo teroare constantă. Nu încă cel puțin (prilej grozav pentru o dezvoltare ce încă se așteaptă)! Divine Attack e jalnică, dar e și euforică. Or, avântul subgenurilor muzicale incluse, condensate, e o șmecherie pe care cam doar Babymetal a izbutit-o în ultimii ani. Iar acum o face și din perspectiva adultei Suzuka Nakamoto! Care majoră, ne sugerează tiparul glasului ei, nu exclude speranțele de om, oricât de copilăroase ar părea acestea prin anumite cercuri.

Se va schimba și dinamica asta. De la anul vom da obligatoriu și mai mult către unelte de ucis. Și asta fără a ne putea plăti facturile. Sau cumpăra de mâncare. De fapt, probabil ne vom da viața la propriu. Prin tranșee. După raportul UE pe 2022, liderii noștri au decis că NATO are prioritate. Tranșeele au prioritate. Nicidecum bucuria vieții. Nicidecum pacea și muzica. Până și Dumnezeul securiștilor Dîncu n-a avut ce comenta la propriul ars pe rug după ce a avut proasta inspirație de a sugera public… pacea. Cu firmele de armament occidentale și magnații 1% nu se mai pune chiar nimeni. #SlavaUcraina

Cu alte cuvinte, catalogul anterior Babymetal chiar mi-a fost de folos. Căci eu voi dezerta din prima: doar n-o să mor în războaie care nu-s ale mele! Alegoria Suzuka-Cornelia nu mai vreau să țină doar de intimitate (oare de-aia tricourile cu trupe contează atât de mult prin cercurile melomanilor?)! Pentru că, deși biet cetățean, nu am rămas niciodată pironit ca Mikasa la crucea Sashei Braus, privind plictisit la mormântul Corneliei, ci, iată, azi tastez, mă uit la nori, transmit securiștilor norii întru siguranță națională, sper la SkySoundRadio.com, deci că mâhnirea Divine Attack își află, raportându-ne la istoricul Babymetal care contează (Road of Resistance, Akatsuki, From Dusk Till Dawn, Syncopation, IDZ, No Rain, No Rainbow, Rondo of Nightmare), contrariul atât pe formă, cât și pe fond. De-abia aștept noul album ce va fi lansat în primăvara următoare!, sperând că și celelalte distorsiuni vor avea cursivitate – prilej să-mi exercit din plin instinctul de conservare până atunci. Și să nu #slava de aiurea (apropo de tematica Attack on Titan).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s