Albumul pe care l-aș trimite în spațiu este Sound Horizon – Märchen.
La finalul lui octombrie 2015 m-am găsit umblând iar prin centrul capitalei noastre în care copilărisem. Și, spre deosebire de zilele de mai la începuturi când căutam aiurea urme de gloanțe și mirosuri de gaze prin blocurile de lângă Guvern alături de o fată la fel de influențată topografic, cumva tacit impresionați în starea copilăriei de sunetele din noaptea aia când prin preajma A.S.E.-ului s-au desfășurat cam singurele minute de Revoluție, o făceam blestemând și înjurând.
Anul trecut, tot în finalul lunii octombrie, iar huhurezeam, dar de data asta din motive ceva mai egoiste. Văzusem cum universul meu între timp construise o lume care, deși azi capabilă să cucerească bucăți din spațiul ce progresiștilor muzicali din anii 70 probabil li se părea complet fantezist, putea foarte ușor să ofere totodată un tablou real cu niște fete tinere care zac fix ca-n scrierile lui Camil Petrescu (ca să nu zic Rebreanu): moarte, putrede, claie peste grămadă, căci nu sunt suficiente locuri în frigidere – pentru că erau ocupate de alții, foarte posibil de alte fete tinere, evident, tot moarte.
Bunicul meu, care mereu mi-a ținut loc de tată, a murit acum un an, pe 28 octombrie. De-abia pe 29 am avut acces în morga Covid (unde inițial nu voiau să mă lase că cică nu sunt rudă de gradul I – rudele de gradul I fiind altfel izolate obligatoriu la domiciliu, parte din sistemul #minunateinoastrelumilibereIVoteForSlavaDiaconu).
Balamucul de acolo, piramida întâmplătoare, maldăr de carne după care trebuia să-mi pescuiesc fostul ocrotitor, m-a făcut, printre fente, să mă gândesc dacă nu cumva și eu trebuia să mă bălăngăn mai mult (auxiliar sindromului copilului abandonat), nu doar să fiu ocrotit – că poate astfel nu ajungeam prin scenele alea ridicole.
Ieșit, în sfârșit!, m-am gândit totuși că situația mea nu e chiar atât de dramatică. Măcar l-am recunoscut pe bunicul meu! Eu, pentru că vedeam și pricepeam ce văd, parabola pentru că nu era deformată total.
Alții, în schimb, nici acum nu știu sigur pe cine au îngropat sau pe cine și-ar fi dorit să îngroape. Și mă refer la mulți dintre ăia morți pe 30.10.2015 în clubul Colectiv. Morți pentru simplu motiv că iubeau muzica. Eu, unul, nu le văd acelor morți altă vină – stric raportându-ne la muzică.
Or, universul meu concret a construit (și) o lume în care chiar și cei care vor să iubească muzica pot sfârși în ultimul hal pentru că iubesc muzica, fie și trăind în așa-zisa civilizație: e un fapt dat, s-a întâmplat deunăzi. N-are rost să ne ascundem după deget.
Cineva, prin intermediul poștei electronice, m-a întrebat săptămânile trecute, probabil citind circul și panarama pe care le tot fac pe blogul personal, de ce nu încerc ceva mai țeapăn… dacă tot mă plâng zi și noapte de lipsa promovării acelei muzici ce are chipurile abilitatea de a mișca până și răđăcinile societății. De ce aștept să-mi pice salvări din cer. Căci una e să pui punctul pe jegoși, altceva e să băltești, preferând băltirea dintr-un soi de demiurgie protectoare. Deoarece, atunci când se trage linie, nici măcar demiurgia energetică nu te poate salva de imbecilitate: așa trăim noi, oamenii din lumea reală, imposibil de a fi separați.
Inițial i-am răspuns că n-am grade militare. Și nici nu-mi plac securiștii degeaba – că-s și securiști necesari – de exemplu, necesari pentru ca oamenii bolnavi, raportați chiar și de alte țări ca fiind bolnavi, să nu umble liberi pe peroanele metrourilor autohtone, împingând fete tinere în fața mastodontului.
Deci, că nu voi putea face niciodată compromisurile pe care le-a făcut Lenți Chiriac (despre care nici acum nu știm sigur că ar fi de fapt vreun sfânt, cum probabil nici cei din Colectiv nu erau, deși e sanctificat prin multe cercuri muzicale – care sfânt ar fi avut acces pe posturile publice de radio fix, dar fix în zorii lui 1990?).
Dar, precum pe bună dreptate interlocutorul mi-a atras atenția, retorica mea a sunat exact precum sună eterna scuză a muzicienilor noștri: noi suntem minunați, împrejurimile, domne`, nu ne oferă cadrul pentru a ne manifesta seraficele scări de valori. Destinul a avut ceva cu noi. Căăăăăă aaaaltfeeeel am faceeeee și aaaaam dreeeeegeeee…
Internetul, de bine de rău neoliberal, are și părți cât de cât libere. Sau, mai exact, conține și elemente ce pot face o lume palpabil mai tolerabilă. Tocmai de-aia cred că e un instrument fabulos, poate cel mai fabulos din istoria rasei noastre (din rațiuni super interconectoare). Iar cei care mențin torentele, care pur și simplu dau mai departe ideile oamenilor, sunt niște eroi. Cică rușii cu precădere (RGN, en-metal-tracker, unii zic că și thepiratebay).
Așa că am zis să plusez.
Mai ales că în România, spațiul meu imediat, anul 2022 aduce zero posturi de radio/TV cu adevărat muzicale. ZERO!
Pe ici, pe colo mai există câteva relicve demne de a fi luate în seamă și respectate – apropo de Lenți. Dar e prea puțin. Mult prea puțin. Ultimii mohicani, că sunt pe terminate (nimeni nu vine din urmă – nici nu-i posibil din moment ce tinerilor li se oferă doar varianta Untold), s-au plafonat, preferând cercurile de 5, maximum 10 ascultători/cititori: limbaj cu mega circuit închis. Și spălatul pe mâini: eu fac, ce vină am eu că ceilalalți…
De fapt, mișcarea noastră muzicală, cu tot ce implică ea, e puțină spre deloc. Rezultatul îl vedem zilnic pe străzi.
Se vede și-n calitatea tuturor concertelor anuale din România: artiști (poate) cândva mari, acum expirați, lipsiți de înzestrările originare (tariful e mai mic, ce-i drept). Să nu ne ascundem după deget nici acum, măcar dacă pretindem că nu ne-a murit un oarecare simț al esteticii.
Efectul îl resimțim cu toții zi de zi. Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. În lipsa ei…
Lumea imediată, ne-a arătat-o din plin 30.10.2015, e cam pe dos de viața/muzica la care se referea grecul. Și e la propriu: marea dramă, nefericire cu atât mai mare cu cât instrumentele de azi sunt infinit mai permisive.
Iar dacă nici măcar securiștii tot nu fac nimic pentru a exalta viața (esența existenței lor), atunci am zis să încerc eu, cetățeanul.
L-am contactat pe Greg Standford, creatorul postului Prog Palace Radio, una dintre cele mai fanteziste stații online din prezent – o stație pornită la finele anilor 90. Și l-am întrebat cum face el de e auzit în univers… habar n-aveam ceva de dj-ială și de tot ce înseamnă a meșteri un post de radio global.
Mi-a spus, tehnic, laconic, ce și cum. Încercând să mă facă să pricep, dracului, ceva…
Ok… log in, post, copy, paste…. pay
După care chiar m-am necăjit!
Mă simțeam complet depășit de scriptificarea cu pricina, în ciuda faptului că mă laud cu titlul de a fi unul dintre primii români care au pus mâna pe net și care a făcut un forum – când majoritatea încă se speria de tramvai. 😦
Platformele profesioniste de stream nu-s neurochirurgie, ok, dar simțeam că-s cumva peste puterile mele de manevrare.
Dar m-am încăpățânat! După niște versuri Roselia.
Pentru că mi-am adus aminte de ziua când stăteam, singur, în mijlocul curții spitalului cu sacul umplut de rămășițele pline de sânge pulmonară covidoasă ale fostului tată – cum am simțit nevoia să dau pe telefonul mobil (smartphone -omenirea a atins un nivel uluitor al posibilității imediat îndulcitoare) drumul la piesa Roselia – Fire Bird.
Împungeam și eu ca Erza. Sau ca Natsu/E.N.D. încercând s-o aducă pe Erza înapoi? Nu mai țin minte – și bine că n-a dăinuit apăsarea rigidă (OST-urile lui Takanashi au într-adevăr ceva special).
O melodie… mai mult superstițioasă. Dincolo de faptul că s-ar putea să fie cea mai progressive power (j)pop beat… The Metal Beatles din istorie. O ascultasem obsesiv cu un an înainte pe la porțile spitalelor unde mama iar era hăcuită – clădiri unde eu nu aveam trecere din motive de restricții… și pe undeva mă bucuram că e așa. Ce-i mult strică întotdeauna. Rosteam că mama nu își dorește altceva decât să fiu lângă ea, iar eu mă bucuram că Uniunea Europeană nu mă lăsa. Mi se acrise de sistemul nostru sanitar.
Revenind în 2021: hai s-o bag pe aia, pe tinerele fete de la Roselia adică, dacă mama tot a supraviețuit cumva, mi-am zis în momentele alea când segmentul promisiștilor era din nou de negăsit, nevăzut și neauzit.
De asemenea singur, peste niște ore, după ce l-am vârât cu șpagă (pe datorie) în frigiderul firmei, deh, de pompe funebre, am ajuns în cimitirul unde urma să – pentru a negocia ce știm cu toții că se negociează prin zonele alea.
Lângă locul bunicului de veci: o fată pe nume Cornelia.
Fată cam de-o seamă cu membrele Roselia la momentul înregistrării piesei Fire Bird, veștejită despre care adiacență tot tastez de un an încoace.
Înfățișarea ei, din poza sepiană, mi se părea că nu are nimic inert, ci extrem de animat, exact ca-n publicația japonezelor cu pricina. De parcă toate visele din Attack on Titan se strânseseră în iscodirea puștoaicei duse acum 40 de ani. De parcă era cumva iritată de faptul că ăia de dincolo nu mai vor să fie cercetași, deși o pot face, spre deosebire de ea.
Doar că ea, Cornelia, e totuși moartă. Pentru o clipă n-am mai simțit altă dorință decât să ajung acasă și să reiau starea aia din Riverside – Towards the Blue Horizon pe care o avusesem imediat după evenimentul din 2015.
N-am făcut mare brânză ca să le răzbun pe moartele de la Colectiv… iar acum… începusem să jelesc: dacă tocmai eu le-am omorât cumva și pe alea din morgă?
Și cum stăteam eu pe 30 octombrie 2021 în cimitir pe de-o parte gândindu-mă că-n sicriul bătut violent în cuie e carnea excepțională izolată într-un sac câinesc, poate și atitudine socială zgomotoasă apărută din neatenția mea, pe de alta încercând să aflu dacă mai am chef să ajung pe la Pionieru după, drum făcut poate mereu și din vina mea, am ajuns la concluzia, tot ascultând Fire Bird iar și iar, că plastica aia de lângă e realmente de plâns. Nu eu. Eu încă mai aveam ocazia să-mi fac planuri: măcar o pot distra pe colosal de expresiva asta osificată bercenară.
M-am agățat de scopul ăsta. Prin urmare, în perioada următoare am ținut morțiș să descopăr alte sunete noi. În speranța că puteam face chestia asta, că respiram, deci că trebuia să profit. Am descoperit trupe, albume și piese minunate care altfel probabil mi-ar fi rămas mereu străine.
Care sonorități, poate extensia euforiei strict personale și egocentrice, mi-au sugerat încă și mai mult.
Pe de altă parte, tresărirea nu are deloc vreun caracter unic.
În copilărie mi-au fost date spre audiție casete cu melodii pe care altfel nu le întâlneam oriunde în jur. Societatea, în ansamblul ei, nici nu știau de existența trupelor repective (și vorbesc de treburi ca Metallica sau Compact, nu de cine știe ce underground).
Poate de-aia pe la finele școlii generale m-am avântat spre pirateria radio. Am emis o vreme pe FM datorită unui emițător rus ce-și avea destinația intrinsecă mai degrabă în era WW2.
Aparatura, a se nota, am luat-o de la niște ciudați pe care-i cunoscusem pe… mIRC. Adică pe cam tot ce însemna proaspătul internet român de atunci.
Și am făcut-o cu senzația că difuzez în aer ceva special, ceva ce alții nu fac. Probabil captasem deja diminuarea unei ambianțe implicate.
Ma simțeam special, aveam parcă un scop uluitor. Bineînțeles, la vremea respectivă nu asta era șmecheria. Atunci asimilasem doar un soi de fițe rebele. Aveam să pricep un pic mai târziu fericirea respectivă.
James Bondul ăla cu geanta plină de antene anti-radio pirat ce teroriza insurgenții eterului m-a scos destul de repede din văgăună și mi-a confiscat drăcia, fără a demara și alte acuzații… mama ar fi plătit, eu eram minor. Și cred că a făcut foarte bine. Stabilitatea antenelor ad-hoc nu era deloc grozavă, motiv pentru care intram inclusiv pe frecvențele ambulanțelor. Dar visul mi-a rămas. Poate că vânătorul a apreciat himera de nu mi-a tras și trei perechi de palme.
Țelul romanțios, din păcate, a căpătat o formă din ce în ce mai clară pe măsură ce am înaintat în vârstă. Absența unui spațiu public autentic și responsabil l-am simțit înzecit față de anii copilăriei. Deschiderea granițelor parcă în esență n-a contat câtuși de puțin.
Dar cele amintite am senzația că ar fi rămas tot la stadiul de reverie lângă un pahar cu ceva dacă ieri (ora la care scriu textul ăsta) nu vedeam o altă scenă deosebită.
Plecasem de la serviciu, grăbit să ajung la cimitir (administratorii, groparii adică, au audiențe limitate) unde urma să negociez tipul de scriere pe cruce care se face la cutuma de un an. Pe drum mă tot remușcam că i-am lăsat colegei în registru niște nori care n-au nicio legătură cu realitatea de pe cer. Însă… eh, o văd pe Cornelia și cu asta basta! Parohul deja se amuză chemând paznicii din motive de Place Vendome (kiske) – My Guardian Angel dat la maximum pe acolo. Mi-am găsit o jucărie teribilă în Shikamaru și privitul lui la nori.
Nu am avut suficient de mulți bani încât să-mi permit un basorelief la virgulă. Sculptura e la… literă/cifră. Zilele și lunile bunicului meu nu vor mai fi știute. Doar anii.
Am plecat cătrănit, căci îmi plăcuse teribil metafora de sfârșit a Corneliei: 25 decembrie. Dacă se prezenta doar 1982…
Mă năpustesc către ultimul autobuz spre casă. Să ajung la Riverside. Urc. Înăuntru: scandal!
Toată lumea se certa cu toată lumea.
Enervat la culme de băftălăul ce mi se tot ivea, încep și eu să mă cert cu cineva.
Cu un ultra-ortodox, mai exact.
După ce că moațele alea ale lui mă tot loveau în ochelari la fiecare frână, omul mai avea si curajul să mănânce nu știu ce păpădie fără a se ține de bare. Motiv pentru care și coloana mea vertebrală, și așa herniată de neoliberalism, era cam nevrotică.
Dau și blestem și-l trimit dracului înapoi în Israel unde să se dea cu capul tembel de zidurile alea la fel de tembele…
Când, în toată cocina generală, zăresc niște mâini de fată.
Tumefiate. Membrele erau vinete pentru că se chinuiau teribil să nu dea drumul barelor prin tot spectacolul ăla nebulos. Îmi fac loc cu ochii și o văd mai clar: o tipă cu ditamai căștile pe urechi.
Ținea ochii închisi. Iar niște versuri i se puteau citi pe buzele unui zâmbet legendar.
Era complet peste tot mediul său înconjurător. M-am simțit tare mic și chiar mai penibil decât pe 30 octombrie 2021.
Transfigurată de muzica pe care o asculta, fata era din cu totul alt film. Pentru o clipă m-am întrebat dacă nu cumva am trădat-o mereu până și pe Cornelia. Dacă am înțeles cu adevărat ceva din muzica pe care mă laud că o ascult. Dacă mai am dreptul să spun că videoclipul piesei Orphaned Land – Like Orpheus mi se pare cel mai mișto ever: după Dokken – Warriors, firește. 😀
Cobor. Coboară și ea o dată cu mine. Eu dau să suflu și să răsuflu pe vine, ea începe să se frece discret cu dreapta pe stânga din care brusc îi căzuse micuțul rucsac. Eu dau să ma sprijin de ceva, plângându-mi de milă: soarta, domne`, că dacă scările valorilor erau și făceau și dregeau…
… cumva împotriva unui soi de cronometru, își lasă subit stânga să cadă apatic. Cu dreapta își aranjează mai întâi căștile, apoi își ridică băgăjelul. Eu de data asta chiar mă holbez la ea. Fata face o piruetă și pleacă țopăind de lângă mine, dând teatral din cap pe ritmurile din căști. Și mimând fugitiv versurile! Eu strângeam din dinți, ea era tot un zâmbet. Am mai aruncat o ultimă privire la stânga ei care devenise cam de două ori mai mare decât dreapta.
Păi mai șut în cur decât atât… chiar nu știu ce poate fi. Cu ocazia asta, pentru mine, Cornelia, precum Nezuko, chiar a izbucnit energică din cutia unde îndeobște stă. Ar fi trebuit ca Dama – Bring me the Night, în ziua aia, nu doar să mă cicatrizeze, ci și să impulsioneze autentic, dincolo de umblatul prin cimitir cu trandifiri pentru o fată anonimă, deghizat în ceva aflat între un presupus Kurama, cu toate calificativele de gen pe care niște amicii (plus alte blonde bune) mi le-au pus, și Mascatul-în-frac, adică trecându-mi toată viața prin filtrul neajunsurilor reale. Dar suntem doar niște cetățeni, ce să facem și noi!?
Am ajuns acasă și n-am ascultat Riverside – Towards the Blue Horizon. Ea parcă ascultase ceva între Natalia Bendre, Mission Jupiter, Sound Horizon, Rappa, Testament, Celtian, Stria, Insomnium și Lovebites.
Problema birocratică a norilor nu-mi ieșise din cap. Nici Cornelia. Tânăra din STB, însă, îmi place să cred că mi-a povestit mai clar despre omenirea ce poate să se uite la nori de jos în sus, dar care azi poate s-o facă și de sus în jos. I-am scris lui Greg.
Consecuția norilor nu este niciodată întâmplătoare, nici haotică. Da, în prezent, ea poate fi influențată destul de mult de mâna omului. Dar tocmai asta mi se pare fascinant: mai ales că oricum am da-o, niciodată, dar niciodată un nor nu va arăta 100% identic cu un altul. Naibii, parcă ar avea ceva din ADN-ul nostru!
Să ne înțelegem: nu e vreo diferență epistemologică între un cer complet senin și o boltă măcar o optime (în termeni meteorologici) acoperită! Corespondențele sunt dirijabile oricum: că de-aia, ca om, mă oftic destul de des.
Aproape toată viața muzicală serioasă am râs de versurile Thunderstorm – Avertizare. Cine și-ar fi imaginat că facturile, cum pot, le pot plăti azi datorită unor setări pur planetare? Câțiva dintre muzicienii Thunderstorm erau și-n Goodbye to Gravity.
De-abia sintetizând mi-am adus aminte că un nene epuizat în domeniu mi-a zis la nici două zile după ce călcasem în lumea norilor noștri unici, irepetabili complet, că dacă îmi plac norii și calculatorul, atunci o să fie/fiu ok. Pur și simplu ok. Păi mai Asuna &/Yui de atât nici 100 de foi personale umplute cu arguții n-au cum să fie.
Ar fi de zi și ceva despre pasiunea bianco celeste SS Lazio Roma. 🙂 Căci unii dintre noi chiar au pasiuni în viața asta, spre sictirul creștinului Laurențiu Gheorghe: ca să nu ne mirăm nici de ce România n-a existat și nu există pe harta filosofiei. Detaliez cu altă ocazie, căci nu noi l-am trimis în parlament pe Sorin Lavric, nu noi i-am acordat diplomele.
Cam așa a apărut Sky Sound Radio.
Ca s-o spun pe șleau: numele stației radio l-am decupat din activitatea cu carte de muncă pe care am ajuns s-o întrețin ca privitor meteo la o stație de profil, sperând că mă pot juca de-a previzionista Nami, areal primitivo(fundamental)-modern unde mă desfășor social destul de întâmplător, dar și simpatetic, în care nu-mi izolez viața doar visând la existența Corneliei, ci mi se și dau niște recompense comerciale. Deci, că pot manevra ceva ca unii să aibă șansa de a fi precum membrele Roselia măcar de acum încolo. Cine știe? Încerc și așa. Pe la noi, de la înălțimea atoatecunoscătorilor (pătura cunoscătoare fiind pur și simplu privilegiată cam fără voia ei – baftălăul de a pune mână pe casetele legendare înainte și imediat după 1989), viitorul nu e încurajat câtuși de puțin. Limbajul folosit de către polimați (pe care oricum îi numărăm pe degetele de la o mână) este complet asocial în România. El, discursul cotidian inventiv, nu-și depășește condiția nombrilistă. Efectul e o comunitate care mai degrabă se războiește cu cine poate. Or, eu nu vreau să fiu arătat cu degetul peste niște ani la fel cum eu azi arăt cu degetul aproape tot ce-a fost înaintea mea – și ce e azi promovat asiduu în mass-media. Cum ziceam: să încercăm și așa! Restul a eșuat. Poate a venit vremea ca și ăștiălalți să ne exprimăm. Tengen Uzui privește de dimineață până seara la crucea respectivă, având mereu o sticla cu ceva după el, dar imediat în spatele lui sunt trei fete cât se poate de vii care-l vor mai utilitarist.
În altă ordine de idei, eu încă n-am văzut, fie și o numită confecționare, precum realizarea pe care am ales-o drept Imnul Lunii Octombrie 2022: găselniță pe care vrem s-o dezvoltăm pe SkySoundRadio… printre altele – cum ar fi albumul lunii, albumul săptămânii, în curând si un show live interactiv etc.
Am ajuns la aproape 35 de ani și aici încă nu văd și nu aud nimic muzical viabil prin jur. Nimic.
Nici măcar pe internet.
E 2022 și am rămas tot cu textele domnilor de la muzicisifaze.com (în proporție de peste 70% oricum destinate cursului scurt de la Conservator, forma ID), cu efortul, dar totodată plafonarea lui Lenți, cu teribilismul său apreciabil (Studio Rock înseamnă de multă vreme doar grind înregistrat haotic prin cotloanele din Vietnam, afoni pe care nimeni nu vrea să-i difuzeze și să-i asculte, dar pe care îi poți băga la înaintare drept underground deosebit sub pretextul cunoașterii confidențiale), cu vocea și doar vocea lui Florian Lungu, plus cu un spațiu public (nu doar muzical) comatos (zero publicații muzicale credibile, zero publicatii muzicale implicate, aproape zero artiști, cel mult epigoni temporar valizi – la Radio România Cultural se difuzează Smiley).
Pe de altă parte, Romania este statul care numără printre cele mai multe publicații de așa-zis dezbateri politice (din care, spicuind, nu prea deduc că oponenții ar fi pus vreodată mână pe vreun Hume ori Rawls, deși obiectul muncii se vrea a fi formarea opiniilor): numărul posturilor TV/radio de profil sunt comparabile cu occidentul. Însă nu același lucru se poate spune și despre răspândirea muzicii. Înfăptuirile notabile pe aici se limitează la difuzarea muzicii clasice prin stațiile de autobuz bluetooth. În măsura în care egocentrismul ar fi suficient, iar snobismul ar fi purificat de la sine, probabil că ne-ar fi de ajuns.
Dar nu este. Descoperirea stărilor de spirit cred că trebuie să fie o acțiune încurajată (în special spre evoluția intimă). Evident, n-a mers cu ce s-a făcut până acum (sau cu ce s-a făcut până într-un punct), oricât de lăudabil, asta este clar. Contrar, am convingerea, nu mai trăiam episodul Colectiv, eu nu mai vedeam ce am zis că am văzut. Micuța Finlandă e un exemplu de locație nu tocmai natural norocoasă, locuită tot de oameni cu două mâini și două picioare, dar care a pus mare accent pe educația prin artă – tinerii sunt împiși, organizat (școala are un rol formidabil), de foarte mici către sonorități ce le pun rotițele în funcțiune. Și nu-i deloc greu! Hevisaurus nu deloc vreo dispunere alambicată. La noi, la Conservator, muzica rock este trecută cel mult la capitolul excentricitate (trecătoare). Tragem linie și aflăm că finlandezii sunt cel mai fericit popor. În România, pe șosele, e zilnic câte un Colectiv sinistru. Și cred că atitudinea față de artă în general (atât teorectic, cât și practic) nu este deloc străină de cifrele vitale cu care ei se laudă, noi îmbogățim malaxorul funebru.
Desigur, pe termen scurt, propaganda avantajează privilegiații mai mult decât ar face-o trezirea prin imaginație. De aici, poate, acest raport matematic dintre conceptele pseudopolitice și muzică.
Repet, nu ar conta atât de mult dacă n-aș avea certitudinea că dialogul prin simboluri, că de trăncănit o facem suficient, ne poate da o viață cu adevărat mai mișto. Cu restul metodelor, în țara noastră, m-am lămurit încă de copil (lacune confirmate mai la bătrânețe).
Și cum mai nimic nu joacă în favoarea credinței mele nici după 32 de ani (!) de la Lovitura de Stat încoace, în afara instrumentelor tehnologice coroborate cu idealurile Mamei Sica pe care am avut ocazia s-o am profă în clasa I, consider că-s prea bătrân ca să mai aștept. Atrocitățile Colectiv de fapt se tot înmulțesc.
Câteva precizări:
Pe Sky Sound Radio ne propunem să aducem în România o muzică cam deloc difuzată în zona noastră geografică. Dar care sonorități au foarte multe de spus. De asemenea, la noi veți auzi foarte puține momente extrem de populare. Rolul nostru se vrea a fi în special de informare și destrâmtorare, nicidecum de adulație bazată pe etichete – mai mult sau mai puțin fiabile (a se vedea singura casetă difuzată pe FM/TV). Dacă eu simt o bucurie enormă ascultând publicații ce transmit lucruri încă neștiute de mine, notând și apoi căutând restul cataloagelor, de ce alții nu s-ar delecta la fel de tare?
Nici nu vrem să unilateralizăm demersul, alt păcat autohton. Pe cât posibil, pe cât cunoaștem și noi, vrem să propunem momente din majoritatea sub(!)genurilor muzicale coerente; credem că nu stilul contează cât contează starea de spirit. Ne dorim inclusiv recomandări și sugestii! Varietatea ar fi cuvântul de ordine, abordare laconică și pe posturile străine – exceptând show-urile dedicate.
Călătoria va fi greoaie pentru că avem în plan să adăugăm până la finalul lui 2022 cel puțin 5000 de titulaturi. Apoi, săptămânal, ne propunem să creștem baza de date cu aproximativ alte 50-100 momente muzicale diverse. În orice caz, noutățile discografice au prioritate. Trierea, însă, va fi pe măsura experiențelor. Un alt țel important, sperăm realizabil cât mai repede, o reprezintă show-urile live, interactive. Dar fata aia cu căști n-are nici ea timp de pierdut, deci am convingerea că drumul va fi și frumos.
Pâna una alta, cât ne mai permit #slavaBruxelles & #slava$NATO să aprindem becurile: clouds, girls and rock`n`roll – SkySoundRadio.com
un gând muzical 