Andy Gillion – Arcade Metal (2022)

La discurile britanicului Andy Gillion am ajuns datorită chitaristei Li-Sa-X, o fată de doar 17 ani care ar cam trebui să bage-n depresie toți muzicienii români dacă aceștia ar fi mai sinceri cu ei înșiși – sau, dimpotrivă, poate i-ar determina pe ai noștri să fie un pic mai creativi, măcar de dragul libertății muzicale (dacă nu și dintr-un soi de stimă personală).

Li-Sa-X (X-ul, evident, vine din religia japoneză numită X Japan – deși, cu riscul de a comite un sacrilegiu, eu unul o văd, ca dexteritate, peste Hide), și-a format propria trupă când nu avea nici 15 ani, lansând două albume (Will și Serendipity) din care solo-urile ei ies atât de mult în evidență, râmăn atât de tare impregnate în memorie, încât m-am gândit dacă nu cumva e timpul să-l revizuim chiar și pe vreun Malmsteen ori Axel Rudi Pell. Căci, în principiu, vorbim despre subgenul neoclassical – acolo unde virtuozitatea în regim de viteză joacă principalul rol. Altfel, amprenta j-pop în contextul respectiv merită o cu totul altă foaie pentru că e o altă dovadă că muzica, în general, nu și-a spus ultimul cuvânt, iar scena japoneză, de 10-15 ani încoace, este cea care cred că dovedește în primul rând inventivitate (calitatea, de asemenea, particular, necesită discuții separate).

Au apărut în ultima vreme niște videouri pe Youtube în care Li-Sa-X îi dă clasă 😀 lui Marty Friedman. Sper că toată lumea știe că Marty a fost principalul artizan al marilor albume Megadeth.

Urmărindu-i activitatea, am aflat că puștoaica va face parte din viitorul album semnat Andy Gillion, fostul chitarist al trupei Mors Principium Est. Iar discurile respectivei trupe cu Andy în rol de chitarist, pianist și programator (adică tot ce implică adaosul de efecte synth) am convingerea că sunt în topul subgenului melodic death metal.

În cadru personal, Andy renunță la aspectele metalului extrem, preferând o abordare… hai nu avangardistă, dar, oricum, destul de mult ieșită din tiparele albumelor instrumentale cu tentă melodică.

Mă gândesc că leitmotivul său a fost îmbinarea lumilor tradiționale cu alea moderne – din moment ce nu doar chitara e specialitatea sa, ci și computerizarea. Or, în acest context, invitația adresată Lisei-X pare extrem de naturală. Că doar fata vine din patria (cel puțin) jocurilor video.

Elemente cibernetice care, de altfel, sunt sarea și piperul albumului (neoclassical) Arcade Metal. Mai exact, mie mi-a trezit toate simțurile de descoperire și explorare virtuală pe care o are jucătorul de GTA când pur și simplu se plimbă noaptea cu mașina/motocicleta etc. pe străzile vastei lumi posibile. Pentru că muzica propriu-zisă conferă și o anumită stare de tensiune – personajul principal, aKaeroBashoNanda (adică, în termeni tradiționali de literatură japoneză, entitate ce nu își permite luxul de a se întoarce mereu undeva – norocul meu, spre exemplu) are întotdeauna un țel major în ciuda clipelor în care-și permite să se relaxeze.

Mi se pare astfel că Arcade Metal descrie destul de la obiect viețile majorității noastre. Vieți unde, de exemplu, îndrăgosteala ni se pare atât de complicată (solo-urile de chitară sunt pe alocuri foarte elaborate – demne de a fi executate numai de degete precum ale niponei Li-Sa-X), cât și cu o aură simplistă (zona unde nu mai are importanță altceva în ideea că ea/el e tot ce contează).

Dar facturile trebuie plătite, deci băltirea nu-i nicicum permisă. GTA nu se termină dacă trândăvești la infinit. Pe undeva, cu toate că vorbeam despre libertate, Arcade Metal aduce aminte și că nu suntem niciodată liberi. Dar să nu dramatizăm. E prea multă euforie în sound-ul acestui album.

Și când zic euforie mă refer la stările de tensiune construite în felurite moduri – de la apelul la coruri baroce până la inserțiile de Pac Man: posibilitățile muzicienilor contemporani de a profita din plin atât de istorie, cât și de progresul tehnologic.

Pe de altă parte, nu cred că discul poate fi asimilat dacă n-ai văzut vreodată scene ca-n animeul (ca să rămânem pe teritoriul Lisei) It is Wrong to Pick Girls in a Dungeon? – poveste ce se desfășoară la limita logicii modale.

Vorbesc în special despre dialogul dintre Bell, personajul principal (eroul), și o anumită prostituată.

Târfa, conștientizând caracterul nobil al potențialului ei client, spune: cele ca mine nu au voie să MAI viseze la eroi. Nu au căderea. Moment în care eroul, că de-aia e erou, strânge din dinți și urlă că orice om merită să viseze și să spere. Că de-aia e om.

Desigur, abaterea feminină, pe bună dreptate, nu i se putea imputa 100% curvei. Categoricul bine vs. rău, în filmele animate japoneze, nu există. Cum, de altfel, nu există nici în viața reală. Mecanisme mai complexe duc un suflet către un drum imoral. A, că noi trăim în basmul Zelenski & Ursula vs. Orcii cei Răi… au și alții de plătit facturile lor. Care lor n-au ajuns propagandiști, deci răi, fiind în esență numai servitori ai Diavolului.

Am cunoscut de curând o tipă asupra căreia se pun toate anatemele din lume. Justificat, până la un punct. Doar că fata cu pricina n-a ajuns subiect de anecdotă porcoasă strict din vina ei. Mai întâi a trebuit să supraviețuiască într-o lume fără semnificative protecții naturale. Apoi înfruntarea unei morți neanunțate. Libertatea ei a fost constant limitată: plus, niciodată n-ar câștiga vreun concurs de fantezii. Toate adunate au împins-o la acțiuni pe care intelectualii de TV le-ar cataloga ca fiind #inacceptabile.

Nu sunt nici pe departe erou, altfel m-aș fi căsătorit cu ea, dar nici nu cred că judecata pe repede înainte duce undeva. Cu atât mai mult cu cât raționamentele etice la care fac apel se nasc de la căldurica fatalismului pentru care tribunalul nu are absolut, dar absolut niciun merit.

Niciun disc instrumental nu are cum să fie digerat pur și simplu – se pune la un moment dat bariera imaginativă în lipsa altor informații. Am noroc că pot jongla cu Arcade Metal! 🙂

În concluzie, per total, albumul de față cred că mai degrabă, dincolo de intenția compozițională (rece), trimite spre chestii de gen It is Wrong to Pick Girls in a, culmea, Dungeon? (a se nota și retorica din finalul titlului)… în cadrul căreia ar juca rol ideal de soundtrack: am îndoieli că ar sta alături de marile albume prog., dar am convingerea că totuși poate mișca orice tip de spirite. Bell e chiar teribil când se decide să n-o fută pe superba prostituată, ci pe comozii cărora le curge scuipat din gură de comozi ce sunt.

Mai trebuie să menționez că pe Arcade Metal cântă și zeul chiptune, Yuzo Koshiro, președintele companiei Ancient (figură foarte importantă pe piața jocurilor video încă din 1990), personaj controversat care, printre alte bizarerii, s-a axat și pe compoziții jazz, trance, symph.

De asemenea, îi mai regăsim pe Jeff Loomis de la Arch Enemy, pe expertul în cyber metal Paul Wardingham, dar și pe Matt Heafy, liderul trupei de thrash/prog. Trivium. Paleta variată este completată de Per Nilsson, chitaristul exuberantei trupe Scar Symmetry – pe care eu o consider Pantera 2. Totuși, repet, toți ăștia ar fi voci în deșert fără fabuloasele nenorocoase Ryu și Lily (o să fac cât de curând niște MV-uri pe canalul meu pe de YT cu imagini din Danmachi bazate pe acest album, RGN style 🙂 ). Insert a coin!

În al doilea videoclip avem niște argumente potrivit cărora Li-Sa-X ar fi în fapt un geniu. Înzestrări pentru care, probabil, fata n-are vreun merit. Dar societatea (ei) ce o scoate la suprafață, spre bucuria și, de ce nu?, educația noastră, da, are un mare merit. Mai interesant mi se pare că puștoaica și-a pur și simplu ales acel X. 🙂 Opțiune pe care analiza n-o evidențiază, din păcate, câtuși de puțin. Ar mai fi de adăugat că LiSa (fără X) este poate cel mai important export actual nipon în materie de pop-punk.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s