Lunarian – Burn the Beauty (2022)

Eram zilele trecute într-una dintre datoriile mele de siguranță națională. Adică mă holbam la nori. De fapt, căutam norii ca să chipurile știe cine trebuie să știe cum o sa fie timpul, evident, probabil. Chestie anacronică în mileniul ăsta, dar, oricum, foarte interesantă (și edificatoare, cel puțin din punct de vedere istoric, dacă nu și filosofic #Cornelia 😀 ).

Doar că cerul era complet senin. Mai mult, era atât de clar, căci fusese ziua aia când bucureștenii se isterizaseră numai de la un vântuleț de 14 m/s, care vântuleț, nu-i vorbă, mobilizase zeci de echipaje de intervenție în dimineața cu pricina, implicit cauzase subiect de bârfă, încât se mai zărea ceva din rămășițele cosmico-orare ale Lunii (mișcarile rapide ale aerului curăță cât de cât impuritațile obișnuite de oraș). Nu am mai trăit niciodată senzația aia: avantajul de a te mobiliza primitivo-modern. Cu toții ne-am uitat la cer (nori, lună etc.), dar eu am șansa să-l vad și metodic. Ca să-mi iau salariul!Adică să profit de pe urma mediului înconjurător. Care atunci era foarte limpede: chintensență de Sailor Moon și tipul ăla al ei cu trandafirul atuncat în betoane. Așa îmi trebuie dacă sunt obsedat de Sailors Taleul Crimsonilor!

Și cum stăteam eu băiat de oraș ca boul și mă benoclam cu un ochi la ciotul ăla de pe fruntea lui Sailor Moon, cu altul la împrejurimile cu nimic mai puțin nebucureștene, deci destul de imprevizibile, mi-am zis: cum ajung acasă caut niște muzică despre Lună…

Alta?

Cred că cel puțin 70% din topul personal implică sonorități selenare. Dar voiam ceva nou. Că doar starea mea de fapt era de asemenea nouă (caut nori fiind plătit din bugetul de stat). Așa că am dat cuvintele cheie în niște locuri cheie și mi-au ieșit în cale două titulaturi.

Prima, Limuria – Lunar Sanctum. Nu pot spune că există albume din 2022 care m-au plictisit mai tare. Deși supergrupul conține doi vocaliști excepționali: Stu Block și Erik Kraemer. Și deși se pot auzi acolo două dintre icoanele rockului modern: Derek Sherinian și Timo Tolkki. Labă tristă, zău.

A două, însă, mi-a captat atenția: Lunarian – Burn the Beauty.

Și asta pentru că, inițial, am văzut videoclipul realizat primului single de pe acest album de debut.

Și mi-am amintit de cuvintele domnului Horia Diaconescu (muzicisifaze.com):

A fost un turn-off total sa aflu ca in Calandrinon s-au schimbat niste membri, acum fiind practic o trupa de tineri, numai chitaristul avand legatura cu vechile formule. Un tanar baterist, singura prezenta energica de pe scena (cu care s-a tras si albumul, daca poza din booklet nu ma inseala), un basist pierdut, un clapar cu figura de licean si hanorac cu Tankard, care tot concertul a privit speriat peretele din dreapta si o fatuca zambind timid, dar placuta, ca orice hipioata durdulie care canta la vioara. Mixul tipic al formatiilor autohtone – sintetic spus �fiecare vine din alt film� plus lipsa de interes (sau de posibilitati) a celor de pe scena in a arata ca prezinta o stare autentica. Am fost dezamagit ca in loc de �batrani� traind in alte timpuri sa am parte de tineri incercand sa traiasca in alte timpuri. Am realizat si ca interesul meu pentru aceasta formatie va fi tare scazut pe viitor. Am urmarit insa tot concertul. Desi prezenta scenica era nula, macar trupa suna destul de coerent si violonista era simpatica schimband surasuri cu cativa prieteni blackeri din fata scenei. Ma amuza ca unul din ei avea o pentagrama mare pe tricou, pe care scria �In Satan we trust�. La final, multumiti, au prezentat intreaga echipa Calandrinon, in speta trupa, webmasterul si scenograful (?). Eu eram daramat� asa ca am plecat, mi-am cumparat o gogoasa infuriata si m-am dus acasa sa-mi pun un Lizzy Borden.

Nu vreau să mai insist asupra teoriei că senzația sa, verbalizată prin 2003, se aplică încă și mai mult muzicii autohtone.

Ce vreau să subliniez e treaba aia cu durdulia hipioată simpatică precum orice durdulie hipioată.

Căci eu sunt ca locotenentul colonel Frank Slade: nu mă interesează dacă picioarele ei sunt o trestie sau dacă sunt piloni de pod.

Serios vorbind, Pilar Giménez García, cunoscută în lumea muzicii drept Ailyn – fostă membră Sirenia -, are o anumită finețe în glas încât nu poți să nu nu ții cont de faptul că Luna este simbolul feminității în atâtea și atâtea religii/mitologii/arte. Despre Eminescu numai de bine.

Că doar ea e imaginea Lunarian. O imagine care se axează pe… abilitatea vocalistei. Stilul mai modern de gothic/simfonic melodic n-are altă scăpare decât fata din centru. De fapt, toată construcția muzicală din context se bazează pe charisma tipei băgate la înaintare. În rest, simplitate cât cuprinde, cu toate că pompozitatea din etichetă nu ne scutește.

Fiind eu mai deschis și mai special decât masele, n-am refuzat niciodată asemenea sonorități. La urma urmei chiar și ele pot trezi senzații deosebite. Iar fetele din poveste sunt, în general, vocaliste de nota 10.

Prin urmare, timbrul lui Ailyn, tabloul cu ea, venit pe fondul naivității naturale menționate mai sus, m-a făcut să concluzionez așa: Lunarian este trupa (!) perfectă atunci când vrei să faci dragoste cu una, de bunăvoie și nesiliți, totuși amândoi știind că a doua zi nu vă veți mai vedea.

Desigur, n-are nicio zgudire din vreun Type O Negative. Dar tocmai ăsta e atuul Lunarian: ignoranța… să zicem. Sau, mai exact, candoarea. Ori sinceritatea.

Ce vreau să spun e: Heart – All I Wanna Do Is Make Love To You, excluzând ascunsul mizeriei sub preș.

Momentul episodic din Lunarian, ramificat pe toată durata albumului, nu cred că vine la pachet cu Eva. Mai degrabă îmi pare un soi de Maria Magdalena în variantă legendară. Pentru că efemeritatea cu pricina nu minte pe nimeni. Sau n-ar trebui să mintă pe nimeni; ritmul de bază e prea jovial.

Oricum, același avânt împăcat l-am simțit când mă uitam la bucățică aia de Lună prin transparenț fascinantă. Nicio altă așezare muzicală nu mi se pare mai potrivită acum băltirii mele de atunci. Și ca să extrapolăm ca întotdeauna, titlul discului invocă întrucâtva perspectiva lui Deidara: arta e ceva ce te afectează (tare) într-un anumit moment și gata! – treaba cu testul timpului ca reper valoric e doar o bălărie. Habar n-am care dintre variante e corectă (sau dacă una o exclude pe cealaltă), cert e că nici n-aș bagateliza ideea de căsătorie (concubinaj etc.). La urma urmei, Sasori poate că tocmai datorită viselor prelungite cu Sakura decide brusc să moară cum a murit – mai gothic de atât…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s