Întâmplarea a făcut ca această trupă din Austria să-mi fie foarte dragă. Prin 2003-2004 am dat peste o casetă rerecopiată (cu titlul best 2000`s gothic) din care făcea parte o anume piesă Edenbridge – Perennial Dreams. Aveam vreo 16 ani, deci acele (nimic deosebit dincolo de exoticul pentru un european) elemente instrumentale asiatice (tsugaru-jamisen ori koto probabil) mi se păreau foarte interesante. Dar și mai interesantă mi s-a părut vocea Sabinei Edelsbacher, o dirigintă de treabă care-mi părea că nu se supără de nu meșterești acuzativul din prima și care, aveam să-mi confirm peste ani, chiar are un timbru foarte special (cel puțin într-un univers simfonic metal modern ce nu se poate exprima dacă nu y).
Ei bine, alura vocalistei de profă de gașcă (dornică să danseze dansuri rebele) m-a îndreptat (și ținut aproape) către toate lansările Edenbridge. Azi, în 2022, cred că primul album, Sunrise in Eden, nu doar că este în sine o producție (soft metal prog.) excelentă, dar a și pus totodată cruce ideii de Edenbridge. Ce-a urmat a fost tantativa lui Arne Stockhammer (chitarist de altfel excepțional ce activează sub pesudonimul Lanvall) de a se adapta scenei symph melodic metal, oarecum departe de luminozitatea aia acriticabilă pe care la debut reușise s-o articuleze.
Nemulțumirea mea legată de modă (nu neapărat de sound-ul propriu-zis, căci sunt multe trupe de gen asupra cărora mă aplec zilnic) a fost îndulcită mereu de vocea Sabinei, dar la trasul liniei rămâneam cu foarte puține momente speciale, chiar dacă nu se poate spune că Edenbridge a lansat vreodată un album slab (10 în total).
Cel de-al 11-lea, apărut anul acesta sub egida AFM Records (poate cea mai potentă casă de discuri în materie – contract ce totuși denotă renumele pe care formația din Linz l-a câștigat, dincolo de plăcerile mele), începe formidabil. Piesa At First Light ne întoarce la rădăcinile Sunrise in Eden… dar o face într-un fel modern. La care, bașca, se mai adaugă și niște senzații Pink Floyd. Eram pe lampă când am auzit compoziția pe la sfârșitul lui august în cadrul emisiunii Prog Metal Show (Prog Palace Radio)! Nu doar că reveniseră toate amintirile alea cu caseta mea de adolescent, dar mă simțeam și mai satisfăcut ca (parțial!) prizonier al generației Rhapsody. Plus: șaptezecistul prog. pe care acum, la bătrânețe, implicit mai ipocrit, îl ador. Ce să mai – o existență într-o melodie! 😀
Restul albumului, însă, se zvârcolește snob prin munții Kunlun. Fac referire la emfaze gratuite pentru că visul așa-zis utopic Shangri-La, deși, dacă stau 5 minute lângă mormântul Corneliei – continuând apoi viața – mai că-mi vine să cred că idilicul tibetan nu e altceva decât o altă bucurie a analogiei, nu mai e dublat de o muzică elocventă (convingătoare), ci de o orchestrație alungită.
Zău, n-am nevoie să mi se dilueze fanfara (la drept vorbind, nu-s prea multe albume – conceptuale – mai captivante decât Power of the Dragonflame), nici să mi se bage pe gât transcedentalul dirijorului doar pentru că-i dirijor. Lasă-mă pe mine să-mi placă, nu-mi spune că trebuie să-mi placă!
Și nu știu de ce (sau poate că știu, cum știe oricine privește și la aspectele financiare), At First Light este singura compoziție pe care Edenbridge n-a promovat-o asiduu pe rețelele media. Nu mai zic că nu are un videoclip oficial…
În concluzie, Lanvall & co. au avut o idee interesantă. Gând poate lăsat moștenire tocmai de Perennial Dreams. Pe care noțiune au vrut s-o adapteze via Shine, The Grand Design ori MyEarthDream, albume mai degrabă de tranziție, adresate unui public mai larg (de factură power prog) care își dau mâna cu puritatea din cerebralul Sunrise in Eden ținând cont de actual (notă: a doua piesă de pe noul disc se numește The Call of Eden). Formația lasă ceva peste vremuri, în ciuda nenumăratelor stagnări.
Să fi fost Perennial Dreams un moment de cotitură (comparativă religios, istoric, social etc.) în viața acestor artiști… și de-aia să-mi fi plăcut atunci atât de mult? Habar n-am.
Cert e că tema recentului disc trimite spre arealul piesei din adolescența mea.
Din păcate, inspirația se termină după primele opt minute.
Sau, ca să fiu mai exact, muzica din muzică, vorba lui Fripp, dispare după At First Light, în ciuda profesionalismului de necontestat (și notat, per total, contrazicându-mă, cu nota 8 – notă măricică – în Metal Observer).
When all the lights are down
The morrow will come
At first light
Nova dawn
Reunite
On and on and on and on and on and on!!!
un gând muzical 