Încep prin a spune că am o mare problemă cu versurile De oameni răi vei da, de prefăcuți/Ce-n drum s-or așeza/Nu te uită la ei, să-i schimbi nu încerca/Tu crede în tine, lumea va fi a ta
Eu nu cred că lumea va fi a mea dacă așa-zisa răutate personificată, oricum subiect de basm gratuit, nicidecum (nici măcar) ceva ancorat în realitate, pe care realitate constănțenii de la Magica, evident, vor s-o atingă direct, deci cam împiedicare lirică (dacă nu chiar logică – cu toate licențele poetice de rigoare), nu este luată în piept. Pornind de la premisa că maliția poate fi acceptată cel mult în Biserică, deși cuvintele lui Hristos denotă cu totul altceva (treaba cu piatra, de exemplu, ca să nu mai vorbim despre răsturnatul meselor prin lăcașuri chipurile sacre), în sensul dualismului tare, chiar nu cred că lumea va fi a mea, adică o lume mai bună după ce aș face și aș drege, insistând pe ipoteza conform căreia trebuie să-i dăm în spanac pe răi. Căci răii, ca și bunii, influențează tot mecanismul. Un mecanism de care nu ne putem debarasa: îi zice societate. Prin urmare, mă gândesc că Naruto avea dreptate atunci când și-a propus să-l… schimbe pe Kurama: existența considerată a fi răul întruchipat. Numai că fiind existență, deci real, Naruto are mari dubii că treaba e atât de clar categorică. În viață apar momente care ne influențează anumite decizii ce la o adică pot părea rele, dar care, despicate, arată că sunt doar efectul unor putregaiuri de care, câteodată, nici măcar nu suntem vinovați. Desigur, nu vorbim aici despre neajunsurile strict medicale. Aia de împingea fete în fața metroului nu intră deloc în discuția bine vs. rău, ci amintește implacabilul neuronilor faultați – și mai amintește de eșecul serviciilor secrete, altfel puternic remunerate, spre deosebire de acțiunile lui Uchiha Itachi.
Trecând la subiectul principal, azi e 20 septembrie – de fapt e 17, dar pe 20 nu voi putea bate câmpii pe internet: ziua când Cornelia trebuia să-și mănânce tortul aniversar.
N-o mai face din 1982.
Fotografiei ei, însă, așa bătută de comunism și neoliberalism, a cam croit tot ce sunt eu de un an încoace. Și nu vorbesc neapărat despre tenta inspirațională de bătut câmpii pe internet, ci despre realitate. Păi, de cum am văzut-o am făcut cu viața mea mai multe decât am făcut în 30+ ani. Pur și simplu n-am mai crezut că am dreptul să mă plâng: păi dacă fata asta frumoasă a murit atât de tânără, de ce eu, care încă respir, merit să bocesc? Fie și numai gândindu-mă că eu, spre deosebire de ea, am putut să cunosc viața – la cel mai important punct: adolescența – și care, mai ales, continui s-o fac. Și poate și ea și-a dorit s-o facă. Doar că a murit. Dăduse cel mult BAC-ul. În plus, eu, cât de cât, îmi permit să dau cu degetul pe un smartphone și să tastez pe un calculator bombă. Așadar, nici măcar nu sunt în situația zecilor și zecilor de milioane de copii de pe planeta Pământ care se culcă zilnic înfometați. Mai ușor cu pianul depresiv pe scări, mi-am zis după ce am văzut-o! Și, iată!, așa am reușit să fac în sfârșit ceva oarecum interesant cu viața mea. Pseudojurnalul meteorologic l-am tot menționat în mai toate foile anterioare. Nu, nici nu vreau să scap de cerul întunecos. Tocmai pentru că cerul ăla, așa plumburiu cum e uneori, are oricând ceva unic în univers (se formează așa doar aici, favorizând viața). Da, știu, era o metaforă.
Pe de altă parte, nici nu pot fi flower power doar de dragul respiratului. Are și Magica dreaptatea ei. Nu știu de ce a murit Cornelia, dar nu mi se pare deloc în regulă că s-a dus înainte să se împlinească. Iar situația, în moduri infinit mai violente, o vedem zilnic pe planeta noastră. Dramul de revoltă, fie și deplasată, cred că e necesar.
Dar poate într-o zi, când ea va vrea,
Luna va lumina în sufletul tău
Și vei afla puterea ta.
Și poate într-un ceas nemaigasit
O stea la asfințit îți va șopti
Că tot ce-ai vrea e-n puterea ta.
Cornelia n-are niciun merit pentru strofocările mele prezente. Dar deloc! N-are niciun merit că era așa frumoasă, n-are niciun merit că a murit tânără (prespunând că nu era vreun geniu care vedea 23492348234823 de pași înainte – cândva, cineva, mă va vedea în sepie și va încerca să bea mai puțin) și cu siguranță n-a știut că, la un moment dat, oasele ei vor sta lângă oasele unuia despre care altul gândea și iubea că-i ta-su.
Dar nu pot să nu mă gândesc că ar fi vrut să mai stea. Era prea expresivă ca să nu aprecieze viața.
Și aici trec la cealaltă piesă pe care îmi propusesem s-o detaliez de ziua ei
She was young she
Was cold and lonely
Never learned to fly
High above
The clouds are passing by
Don’t belong
In the world of humans
Even if she try
High above
The clouds are growing darker
In the dead of night
When the time is right
Spread your wings in the moonlight
In her loneliness
Fire’s sweet caress
Rider of the sky
Over the trees
Over mountains over seas
I will fly far away in a firestorm
Over the hills
Over valleys and the fields
I will burn everything
Under my silver wings
Am mai zis: recent, de multe ori am senzația că trăiesc și pentru ea. Ba chiar că vreau! să trăiesc și pentru ea, că i-am promis, indiferent de cine mi se așează-n drum. Tocmai în ideea că fata nu-mi dă impresia vreunei morți anunțate. Era prea frumoasă. Interpretez teorma dragonului (prezentă social – ca formativ energic – încă din antichitate) atât de special încât nu-mi explic de ce nu mi-am făcut cont pe Tinder sau de ce nu exploatez chat-ul Facebook.
În fine,
A hundred days have made me older
Since the last time that I saw your pretty face
A thousand lies have made me colder
And I don’t think I can look at this the same
But all the miles that separate
Disappear now when I’m dreaming of your face
Încă o dată, căcatul nu cred că poate fi ascuns sub preș. Să beau Tanita lângă poza ei, crezând că-s pâinea lui Dumnezeu.. doar că nemernicii ăștia răi din jur nu văd ce pâine sunt… Cornelia îmi spune, dimpotrivă, să trăiesc! Și să mă uit mai atent la Naruto.
Ieri am avut o discuție cu mama. Îmi zicea că una dintre cele mai mișto momente din viața ei sunt alea când Luna îi apare la geam. Singură nu poate ieși din casă.
Păi ce alte bucurii să aibă azi o femeie privată de feminitate încă de la vârsta de 30 de ani prinsă de malaxorul Cernobîlului? Cancerul i-a luat toată sexualitatea. Plus mobilitatea. Dar a trăit!
O bună amică n-a avut bafta asta. Mama ei, din aceleași motive, a murit din aceleași motive.
Cine e mai câștigat?
Eu, firesc. Încă mă bucur de mama.
Mama care îmi mai zicea tot ieri că sunt boul bălții: n-ai priceput nimic din Naruto deși te dai mare în cea de-a 9-a artă: căca-m-aș pe blogul tău de slăbănog!
😦
Păi cât i-a luat băiatului aluia să schimbe lumea? Prin câte a trecut? Prin câte dureri infernale? Tu crezi că suferințele altora care, da, te afectează involuntar, se pot trata de pe o zi pe alta? Dai din tastă, bei o vodkă, îți pui tot soiul de hanorace cu sfinți, dar totodată aștepți minuni din cer! Ieși, dracului, din camerea mea!
😦
Dau să închid ușa și să fug la aloocul meu dintre turele de siguranță națională…
ȘI CREZI CĂ PE HINATA N-A DURUT-O? CUM A FOST CÂND PAIN I-A ARĂTAT CĂ ÎN FAPT E BRUNETA DIN LINKIN PARK-NUMB?
Nebuna dracului… asta nu doar că s-a uitat la Naruto, dar ca fană Van der Graaf Generator s-a schimonosit să-l priceapă pe temeblul de Chester Bennington…
Poate pentru că nu vrea să mă piardă? Nu că aș avea vreodată curajul Mariei Tomoioagă, mă supraevaluează.
Mă întorc… de unde mai poți?
De unde au putut Hinata și Naruto. BOULE!
Și schimbă-ți, dracului, adresa aia de email! Mai rău îi încurci pe alții! Tu oricum n-ai înțeles nimic din Akatsuki.
😦
Mda. Naruto, probabil, într-adevă n-a cautat rugi de folos. El a construit rugile. Să mai ascult (beat) Linkin Park-Numb? Mai am dreptul?
Aș vrea mult să-i vorbesc Corneliei. Măcar să-i mulțumesc. Nu ştiu de ce. N-are niciun merit. Dar nu pot. Cum nici Naruto nu mai poate vorbi cu Jiraya. Și cum nici Hinata nu mai poate vorbi cu Neji. Cum nici Sasuke nu mai poate vorbi cu Itachi. Dar toți ăștia vii continuă să meargă mai departe, împinşi de meritocrația veritabilă. Ea totuşi era foarte expresivă! Şi mă cam doare 🙂 N-am simțit 30+ de ani absența tatălui din buletin. Dar pe Cornelia chiar aş vrea s-o sărut!
Cineva m-a întrebat dacă aș vrea să fie readusă la viață pe tipar Orochimaru. Nu știu sigur dacă aș vrea să nu-și aparțină, cu tot respiratul de rigoare. Pe de altă parte, Itachi reușise să fie autonom, să-și anticipeze condiția de după moarte. Îmi place câteodată să cred că puștoaica din Berceni a vrut mai mult (precum Maria Tomoioagă). Iar dacă n-a făcut-o, și cel mai probabil n-a făcut-o, măcar pot eu (și pentru ea) interpreta că a făcut-o. Măcar până când NATO și UE mă vor trimite carne de tun.
Dar despre Uchiha Sarada, revolta ochelariștilor, vorba lui Aron Biro, am tot tastat în ultima vreme. 🤭
un gând muzical 