Se pare că anul ăsta se poartă schimbările importante prin rândurile trupelor frontgirls. După 4 ani de nightwisheală concretizată mai ales cu albumul Sacrificium, nemții de la Xandria s-au despărțit de clișeul Dianne van Giersbergen, cooptând o tipă care la toate vederile ar putea câștiga lejer concursul Miss Univers.
Grecoaico-franțuzoaica Ambre Vourvahis, căci despre ea e vorba în propoziția noastră, a fost în ultimele luni mai menționată în presa de specialitate decât ar fi recomandat-o C.V.-ul – carte de vizită altfel aproape complet goală din informațiile ce ne-au parvenit până acum (membră din 2016 într-o trupă obscură de prog. metal cu locația în Atena – din ce am ascultat la repezeală nu pot spune că Fragment Soul, presupusa ei rampă de lansare, merită cine știe ce agitație).
De exemplu, publicația Head Banging Moose a desemnat-o Metal Chick of the Month per iulie, cu toate că analiștii s-au raportat doar la un single, anume cel de față (pe care, din obligație, îl vom ramifica mai jos). Zic doar raportându-mă la ideea că o concluzie nu poate fi trasată corect decât după audiția unui album complet. Că dacă ar fi s-o votăm pe Amber, în general, nu știu la ce capitole ar sta minimum sub locul 2. 😀
Deci, insist un pic pe articolele pe care le-am citit de când s-a anunțat oficial colaborarea Xandria & Amber.
Suntem deja foarte obișnuiți cu voci excepționale feminine în rockul modern, care se întâmplă să și stârnească tot soiul de alte fantezii. Pe de altă parte, suntem bombardați cu stereotipul craci-mișto-care-compensează/anulează-lipsa-de-talent-muzical. Pe bună dreptate, într-o oarecare măsură. Mai ales că tehnologia modernă permite oricărei drăguțe, dar total neînzestrate hai să zicem artistic, să rupă topurile FM. Însă rockul modern, în speță metalul melodic cu pretenții simfonice, ne oferă combinații de abilități vizualo-sonore (confirmate live) de ajungi să te enervezi gândindu-te cum dracului unora li s-a dat tot binele din lume, iar la noi chemarea se termină destul de brusc.
Un amic gay, comentându-l pe Chris Jericho – wrestler, cascador, actor, scriitor (best seller!), realizator radio, host TV, model! plus solist vocal foarte potent de heavy metal -, îmi mărturisea că ce nu înțelegea el nimic din lumea în care trăia atunci când și-a dat seama că se simte atras de puțe, dar acum, când ăsta (Jericho – tocmai înființase trupa Fozzy) chiar le face/poate pe toate, mai că-i venea să intre într-o depresie reală. Dar autenticitatea e altă discuție (să nu atentăm definitiv la grasele conturi bancare pe care psihiatrii de TV le-au clădit cu multă trudă în regim de arguție).
Cum mă uitam eu la pozele cu Amber din știrile rock recente, fără să ascult noua piesă, mi-am zis că de data asta chiar se exagerează! Ca-n bancul cu girafa: așa ceva nu se poate! Gagica prea dădea din cale afară de dumnezeiri fizice native! N-are cum s-o înlocuiască nici măcar pe epigoana van Giersbergen, darămite să propună forme noi de expresie, așa cum a declarat liderul Marco Heubaum!
Ei bine, azi am zis să-mi lămuresc câteva dintre lansările proaspete. După ce am fost foarte entuziasmat de noul disc Imminent Sonic Destruction (o să scriu separat ceva și despre The Sun Will Always Set – momentan îl consider albumul anului la concurență cu ultimul Winderun), am trecut le treburi mai unicornelistice: Xandria. Să aflu și cum… cântă Amber. 🙂
Ireproșabil cred că ar fi un eufemism. Mai degrabă, ca să fiu sincer, mi-am spus: Xandria în sfârșit are o vocalistă veritabilă! Desigur, cu toată dragostea pentru Lisa Middelhauve care, datorită măcar perfecționării, între timp n-a scăpat de radarul unei găști notabile de gen (Serenity).
Din câte îmi pot da seama din single-ul Reborn, Amber este puternic susținută de coruri. Care coruri, după cum știm, înseamnă scamatorie ipocrită – și din rațiuni strict financiare (angajarea unor profesioniști nu-i la îndemâna oricui, deci #slava softuri substituente). Dar, dincolo de dublarea (și poate chiar mascarea pe alocuri), superba fată îmi dă impresia că poate interpreta orice gen muzical. Ca și-n cazul Dianei Leah, rămâne să stabilim adevărul atunci când vom asista la show-urile live.
Sunt însă aproape convins că astfel de trupe nu se încurcă cu mediocrități și cu picioare perfecte de dragul de-a fi perfecte. N-o fi construcția completă excepțională, muzicienii menționați n-or evita factorul kitsch întotdeauna (de fapt nu-l evită niciodată), dar nu prea se joacă când vine vorba de voci. Pe undeva, vocalistele extrem de bune (muzical…lol) sunt portița compozitorilor de scăpare în situația vreunei critici avizate. Cel puțin asta am perceput eu privind atent la scena symph metal melodic din ultimii aproximativ 20-30 de ani.
Trecând cumva mai pregnant la Reborn, trebuie să spun și că melodia o avantajează pe Amber. În sensul… băi, să fie atât de miștoacă și cânte atât de bine!?
Întotdeauna am preferat absența complicației unde nu e cazul. Deci, nu m-a deranjat niciodată elementul poppish (din partea unor artiști buni, dar nu geniali) în ciuda structurii cu trimiteri clasice. Dacă amalgamul e oferit publicului cât de cât sincer, euforic, atunci nu văd de ce nu m-aș bucura de o piesă ferventă, cu suficiente ruperi de ritm pentru a nu se plafona în timp, precum Reborn. Mai ales că toți avem o oarecare doză de snobism în noi. Vorba lui Cora: doză care e și necesară – dacă n-ar fi snobi, arta n-ar progresa. Probabil se referea la conștientizarea propriei valori care-n anumite cutume poate părea deplasată. Suntem de acord. Ori ne putem limita la a fi mai permisivi de dragul respirației cotidiene. Căci Reborn e și elegantă: cred că prima tresărire de bonton din istoria trupei. Problema mea apare în cazul titulaturilor de tip Therion: pompozități declamate, sfârșite însă într-un simplism teribil. Mihai Șora și articolele lui Alexandru Muraru ce mai scot din sărite la fel de tare. Dar și asta e altă discuție.
Xandria o trupă foarte snoabă, de asemenea cumva incapabilă timp de aproape 20 de ani să iasă de sub șablonardul subgenului, dar care, acum, datorită lui Amber, cred că se poate înscrie în categoria trupelor interesante de profil ce nu-și propun altceva decât să fie ascultate în autobuz cu zâmbetul pe buze. Industria (pop) culturală vinde ambalaje frumoase. Pe asta se bazează însăși esența expansiunii libertații de exprimare. De la freestaila grafitti până la tentativa de recuperare a romanticilor și barocilor. Uneori, însă, afectația e însoțită de ceva ce în definitiv putem numi ca fiind drept exprimarea naturii noastre reușite. Or eu unul aș dat o lege prin care exemplul frumoasei Ambre Vourvahis să fie folosit împotriva sofiștilor. Mai ales că asistăm la o infernală mișcare cancel culture cum n-a văzut întreaga istorie – cumplită și pentru că accesul la interconexiuni e acum în gradele cele mai ridicate. Să renaștem, zic ca un cetățean mândru de snobismul său.
Ce e și mai interesant e că tipa ar fi putut să-și bage… picioarele în orice comentarii sau străduințe suplimentare. Totuși, cel puțin de la asocierea cu Xandria, tipa nu se crede buricul pământului (cum m-aș crede eu în locul ei sau în locul buricului): cică zilnic se antrenează undeva la 10 ore pentru a putea duce cerințele harsh vocals. Reborn ne oferă doar o mostră în sensul ăsta (undeva după primul refren), semn că nu stăpânește ce ar vrea să aibă întotdeauna sub control, complementaritate spre fericirea noastră și/sau spre rotunjirea mesajului (relativ) artistic încadrat. Oricum, deși incompletă (vorbim despre anumite tipare de neeludat), după cum ea însăși mărturisește, sună foarte bine!
Apropo de buric, e și-un moment difuz când Amber sugerează o lumină (mulțumim Paint) de pe la mijlocul trupului ei. Scânteia se transformă in foc… mă rog, înțelegeți sloganul. E viabil, oricum. Mai ales pentru un ascultător român trăind într-o Românie unde natalitatea s-a dus pulii de suflet de #liberi ce suntem. #IStandWithCaiVerziPePerețiȘtimDoarSăAruncămPușcoacePesteGard
un gând muzical 