Dokken – Dream Warriors (1987)

Deja m-am obișnuit ca după fiecare 2-3 de somn să mă trezesc gâfâind și cu voma-n gât. Rutină de-a dreptul. Ghinionul meu este că nu văzusem vreun mort până când nu m-am trezit în mijlocul scenelor de război din morgile (Covid) lumii noastre #libere și #minunate, acolo unde zăceau claie peste grămadă zeci de cadavre în vârful cărora tronau două fete încă frumoase (că nu mai erau locuri în frigiderele lumii noastre #libere și #minunate). #IStandWithHaiSictir

De atunci, pe lângă faptul că bat câmpii pe internet, că-mi dau tot salariul foarte impozitat #slava pe trandafiri lăsați lângă oasele unei moarte anonime, am și destule probleme cu odihna și cu mâncarea.

Din fericire, am satisfacția că nu m-am tâmpit chiar atât de tare încât să-mi pierd vremea pe la psihologi, psihiatrii (de TV), intelectuali (de TV), preoți tot de TV sau alți șnapani. Muzica m-a ținut cât de cât normal – mai ales canalul rusesc Rock Goes Nightcore. Și asta îmi dă dreptul să bat câmpii.

Ei bine, acum e ora 4:05. Pe la 2:00 și un pic am zis să mă culc. La 3:00 eram bec. Iar le visasem cum se uitau la mine din vârful ăla, implorându-mă să le fac să se miște. Firesc.

Și cum mă învârteam prin casă belaliu contra umidității extrem de ridicate, încep să deschid niște sertare. Căutam ca apucatul acea brățară cu simbolul SS Lazio pe care una mi-o trimisese prin poșta Română acum vreo 20 de ani în semn de hai sictir & ți-ai dat singur foc la valiză. Am purtat-o la înmormântarea bunicului – care bunic mi-a fost complice la spectacolul din spitalele noastre #libere.

Deh, Lazio tocmai întorsese rezultatul acum două zile în prima etapă din noul sezon. Ca să mă calmez, zic să mă amăgesc cu dătătorii cu piciorul în minge: bag melodia aia cu versuri morbido-nostalgice de-o folosesc lazialii la final de partide și mă bag iar în pat.

Dar, probabil deja plictisit de subconștientul putred, m-am uitat mai atent în raftărașul unde îmi țin averea. Niște CD-uri se ițeau pe acolo. M-a pufnit râsul… ungândmuzical… ce treabă fără haz!

Le iau din amestecătura aia și, printre ele, îl redescopăr pe cel primit de la unchiul meu cu ocazia aniversării de 14 ani: o compilație video – DIO – Rainbow in the Dark, Judas Priest – Painkiller, Accept – Princess of the Dawn… în fine, și Dokken – Dream Warriors.

În primă fază mi-am spus că ar chiar haios ca snobul ăla căruia îi repugnă copiii ce-și cară singuri mamele în scaun cu rotile să fi simțit cumva vreo consecuție ca aia pe care o trăiesc eu din octombrie încoace atunci când mi-a încropit cadoul cu pricina. Sau, mai ridicol, să fi vrut să mă protejeze (la un moment dat) în caz de ceva! Nici nu cred că știe exact cum mă cheamă.

În sfârșit, bag CD-ul la locul sacru și mă mut pe Youtube. Alte vremuri. Doar la mine la muncă se mai folosesc pixul, caietul studențesc și scormonitul în pământ. Iau piesele respective la rând în versiune official video, lejer, dintr-un simplu click. Superb! În dreptul Dokken am un soi de revelație: păi aparentul stereotip sfântă vs. Bau-Bau (optzecist) (specific hard & heavy din anii 80) e tocmai ce-mi place mie să cred că au făcut RGN pentru mine azi, deci că mă pot consola gândindu-mă că sinceritatea compensează cumva lipsa talentului eseistic. Plus a lor hiperbolizare.

Sunt două momente esențiale, acum, azi, pentru mine, în videoclipul Dokken – Dream Warriors.

Primul, capacitatea fetei torturate psihic (eroina videoclipului) de a avea o clipă de milă (exagerată?) atunci când vrea s-o scoată din peisajul tembel pe o dubioasă copilă necunoscută, în ciuda propriei stări la limită. Se spune că mila ar trebui să ne-o ia (cel mai) natural înainte.

Apoi, în ciuda propriei stări la limită, liniștea fetei de a privi la un solo de chitară executat impecabil și euforic.

În prealabil, expresiva protagonistă țipă, urlă, se agită, aleargă disperată, se miră înfricoșată, se șochează, poate se și tâmpește, dar când, în context, e pusă față în față cu abilitatea lui George Lynch, pur și simplu… zâmbește de-o manieră extrem de lucidă și vie. De parcă pentru ea nu mai contează tot răul din jur.

Sau că, în sfârșit, ar fi pregătită să se cace pe toate drăcoveniile care încearcă s-o determine să nu-și mai aparțină.

Cu alte cuvinte, vechiul și adamistul videoclip optezecist Dokken – Dream Warriors – albumul Back for the Attack, lansat în decembrie 1987 – ar putea sintetiza cam ce vrea cetățeanul de eu. Oare pe eroină ar putea s-o cheme și Cornelia? Ori Dream Warriors e Cornelia? M-am încurcat.

În orice caz, cumva, sugestiva fată dusă încă din anii 80, de-un timp vecina bunicului, țelul RGN, visele acelor ruși melomani, sublimul sacrosanct din cea de-a 9-a artă, vărsăturile mele, transpirația, propaganda ce cu siguranță va mai oferi coșmaruri multor generații de acum înainte, #slavaObiWan,#slavaVogueînvremuriderestriște,
#ForzaNATOdeziuaAdormiriiMaiciiDomnului, #haicubanipubliciînparteneriatestrategicedăledraculuidespitale, #cinenușipermiteprivatsănumaifacăumbrăpământului, foile astea, toate, condensate într-un timp iute, așadar periculos, s-au salvat oarecum prin muzică. Deci, nu prin resurse alocate pseudoștiințelor și nici măcar ocultismului. Și am curaj să dorm aici chiar acum! #IStandWithHaiSictir

We’re the dream warriors
Don’t wanna dream no more
We’re the dream warriors
And maybe tonight
Maybe tonight you’ll be gone

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s