Formația olandeză și-a ales noua vocalistă (ținută la secret până la definitivarea piesei-macaz). Nu știu dacă foarte desele vizite pe la noi, într-o vreme când batavii doreau să-și depășească condiția, au jucat vreun rol semnificativ, dar înlocuitoarea excelentei voci pe nume Charlotte Wessels este o româncă originară din Alba-Iulia: Diana Leah.
Stabilită de mică în Canada, pe model Bianca Andreescu, Diana a fost până acum o solistă vocală cvasinecunoscută. Din ce-mi pot da seama din mostrele postate anterior Delain, tânăra ardeleancă (sic!) mai degrabă s-a antrenat constant, responsabil și inteligent, neavând nici măcar vreun laur cutărescu are talent de ocazie. Marele pas pare că a fost făcut destul de brusc – pentru că a o înlocui dintr-o dată pe Charlotte implică prin excelență abilitați remarcabile și îndatoriri serioase – dar situația e ceva mai calculată decât transpare.
Prima dată când am ascultat noul single Delain ce anticipează următorul disc, si într-o oarecare măsura o nouă etapă, am zis că Martijn Westerholt are idei puține și fixe. Sau că pur și simplu așa (soundul) se manifestă el ca artist. Da, vocea Dianei îmi părea a fi luată dintr-un concurs cutătrescu are talent – Delain 2.0. Timbrul româncei se aseamănă teribil cu olandeza mult mai cunoscută, devenită între timp veritabil reper pe scena discutată.
După care mi-am zis că dacă aș fi vocalist(ă)… ce n-aș da să cânt măcar 50% din ce poate Charlotte!! Deci, că Diana ar trebui judecată pentru ce oferă ea în sine, că doar astfel s-a născut.
Până la urmă am ajuns la concluzia că noua interfață Delain poate fi considerată copycat într-o oarecare doză, dar, deși n-are forța predecesoarei, ne prezintă totuși o anumită gravitate pe care pițigăiatul anterior nu reușea întotdeauna să-l evite.
Sincer să fiu, mă așteptam ca trupa Delain, după ce aparent și-a cam epuizat ideile particulare (ultimele două discuri par a fi doar reciclările împlinirii albumului The Human Contradiction), s-o vireze pe model Nightwish: de la Tarja la Anette. În ideea că mai sunt și alte lucruri de spus, iar Delain este una dintre puținele formații care au ieșit din mediocritatea calapodului asimilat. N-a fost cazul, deși schimbările în formulă au fost aproape complete: au plecat chitariștii Merel Bechtold și Timo Somers. Motiv pentru care Ronald Landa nu mai e doar la numărătoare. Basistul van der Oije a părăsit la rândul lui vechea barcă. S-a întors Sander Zoer, baterist cofondator ce plecase din trupă prin 2015. Iar Ludovico Cioff, chitaristul, orchestratorul și urlătorul din Nightland s-a alăturat formulei noi probabil pentru a ne demonstra că schimbarea e palpabilă, dincolo de matricea Dianei.
Din moment ce avem la dispoziție doar un single, nu știu cât de profitabil e conservatorismul. Pe de-o parte, piesele Delain probabil vor avea în variantă live același farmec. Pe de alta, noul, elementul surpriză, proaspătul (inovat pompos pe canalele trupei), cam lipsește.
Dar și cu noul ăsta… depinde și cum interpretează artiștii propriile limite (credințe). Altceva putea la fel de bine însemna o nereușită teribilă. Ei bine, Diana cu siguranță va ține Delain la suprafață. Avem certitudinea asta. Iar The Quest And The Curse, în ciuda adaosului modern de symph peste (!) rock melodic (!), refolosit la microunde pe tiparul găștii, cred că sună tare atractiv. Nu știu nici dacă în definitiv putem cere mai mult subiectului de față.
Charlotte Wessels este fără îndoială una dintre cele mai bune voci din muzica (pop culture) modernă. Este și una dintre preferatele mele. Am și amintiri realemente lacrimogene din concertele cu ea la care am asistat. Tipa zguduia din temelii structura locației unde cânta. Apogeul din piese precum Not Enough au adus multă sensibilitate și competență muzicală, în sfârșit, și pe teritoriul României.
Dar, iată!, chiar și prins… fan, adică, nu pot nega că Diana este la rândul ei o solistă extrem de interesantă. Desigur, rămâne să vedem în ce măsură impresia actuală e dublată în versiunile live (testul major).
Cert e că românca 🙂 îmi pare a deține un control formidabil. Apasă pedela fix când trebuie. Sunt atât de multe voci feminine excepționale în zona muzicii (rock) moderne… însă majoritatea se pierd în excentricitatea (ca să nu zicem kitsch) subgenului. Diana sună foarte apropiat de Charlotte, ok, dar totodată atestă ceva ce am putea denumi ca fiind rockul modernizat ce dă din coate prin muzica clasică. Și inserția pop venită în circumstanțe selective. Fata are un echilibru bestial! Plus o oarecare inocență, necesară soundului trupei, pe care Charlotte o cam pierduse tocmai prin ultra specializare. La drept vorbind, fosta solistă începuse să exagereze (împinsă și de amalgamul ce dorea să treacă o linie prea pretențioasă pentru abordarea recentă a trupei – mai prog. metal în ultima vreme).
Oricum, eu unul îmi pierdusem interesul pentru Delain. Apocalypse & Chill m-a plictisit (nu-mi explic de ce siteurile de profil îl elogiază) chiar mai mult decât Moonbathers – exceptând antrenantele Fire with Fire și Suckerpunch. Prin urmare, nu mai aveam de gând să acord atenție grupului cu rădăcini de familie Within Temptation ce părea că-și propune să se învârtă-n cerc sub pretextul acelui Art Deco din artwork-uri.
Dar Diana interpretează lucrurile (lor) într-o notă ușor mai subtilă. De unde și senzația că drumul încercat recent de Martijn, relativ opus de luminozitatea firavă Lucidity, se poate contura plauzibil. Tot răul spre bine, ce să mai zic… 🙂
Within the stars
Those spheres of light
But who can find the second to the right?
un gând muzical 