Văd tot soiul de chestii fascinante de când am reînceput să-mi petrec mare parte din viață prin mijloacele de transport în comun. Mai nou am observat ceva ce cred că poate concurca cu frumusețea Corneliei, măcar de la gât în jos: o superbă foarte tânără mamă cu puștiul ei întorcându-se cu autobuzul 301 de la o plimbare prin ce-a mai rămas din pădurea Băneasa.
Pornind de la #-urile ce împart ritos lumea în bine și rău, dihotomie ocultă ce chipurile niciodată nu va rezolva problemele reale de tip conflictul ruso-rus, cineva se întreba ieri cum se face că cetățenii, deși azi au informația la îndemână în buzunar (prin intermediul telefoanelor multifuncționale), totuși sunt extrem de pasivi, ignoranți și, mai ales, proști. Cum se face că votantul obișnuit, în general, e orb la tot ce a precedat declanșării nebuniei de pe teritoriul Ucrainei de azi, demență cu consecințe palpabile în viețile planetare de zi cu zi, cu toate că rațiunile asociate au fost – încă de la maidanul din 2010 – la dispoziția tuturor.
Același cineva spunea pe la începutul lui 2020 că una dintre cauzele principale ale nenorocirilor curente este lipsa de investiție serioasă în educație – producția noastră fiind irosită pe dictatura firmelor de armament occidentale, pe dictatura băncilor, pe dictatura consumului, pe politici agresive corporatiste etc. Care formare ar implica automat nevoile de cunoaștere și informare.
Și tot același cineva, de când a început disputa pandemie (pretinsele măsuri ale autorităților în vederea maximizării fericirii) vs. cetățeni (pretinsa lor libertate naturală – individuală), susține constant că, indiferent de atrocități (liderii Pfizer care sunt asociații celor mai importante bănci mondiale care sunt aceiași asociați big media – deci Facebook, Instagram, Twitter etc. – care totodată sunt aceiași asociați big tech: dictatură pe scurt), decontul va veni. Mai ales în România, acolo unde cetățeanul e atât de, citez, inteligent încât n-a pus botul la vaccinuri făcute de-o pe zi pe alta, ba chiar are de fapt și-o responsabilitate formidabilă, pornită dintr-un soi de abilitate nativă, manifestată clar atunci când nu i se impune, care s-ar fi dovedit în concret prin numărul imens al autorecenzaților.
Desigur, nu știm dacă personajul nostru omite voit frica idiopatică de amendă sau dacă, la momentul emiterii judecății de valoare, simțea încrederea pe care o simțim și noi din punct de vedere anti-fatalist.
Dădea vina, repet, pe bună dreptate, pe propaganda presei (sintagma a devenit oarecum redudantă – toată mass-media e-n mâinile cui trebuie) – probabil cea mai tare putere de influență contemporană – ce repoziționează cetățeanul banal (mai preoupat cu supraviețuirea personală).
Pentru ca acum cetățeanul banal, pe care inițial îl considera pură victimă, să fie dintr-o dată în imensă culpă.
Domnul Lucian Sârbu, scriitor de frunte argumentesifapte.ro, cu ale cărui opinii îndeobște rezonăm (în ciuda pescuitului cu momeli selective de ajungi să crezi, fie și răsfoindu-l, că Ucraina a invadat de fapt Rusia), căci despre dumnealui era vorba mai sus, mai nou și-a schimbat discursul: cetățeanul (român) e un bou, e un retardat. Prost, cretin, idiot. Handicapat de-i curge scuipat din gură de handicapat ce e. Pentru că acesta nu se informează, în ciuda instrumentelor (tehnologice) aflate la dispoziție!!
Mai nou, votul cenzitar nu i se mai pare deloc o porcărie.
Ce scuză au (n.p. cetățenii) că nu se informează?, se întreabă azi domnul Sârbu. Deunăzi făcea apologia cetățeanului care n-are cum se se informeze corect din moment ce depoziția pregnantă e deturnată de 1%.
Huh?
Subliniem ca paranteză o altă realitate: un om se poate naște foarte inteligent, dar pentru ca inteligența sa să se exprime corespunzător, trebuie să i se fi ofere cadrul dezvoltării.
Ce vreau să reținem e că domnul Sârbu a scris articole întregi prin care, pe bună dreptate, scuza lipsa de luciditate a (în special) maselor votante, deci în principiu a tinerilor, din cauza absenței unui sistem în care să fi putut evolua (efectele propagandei occidentale).
Pentru ca ieri brusc să le ceară cetățenilor explozii rezonabile! :-O
Noi considerăm că un copil poate fi deștept direct ieșit din pizda mă-sii, dar, dacă nu i se spune că există și Pink Floyd (până când Gilmour să nu exagereze cu voracitatea sa bancară), el se va duce numai la spectacolele de pipăit plăci de bază și condensatori: pentru simplu motiv că doar plăci de bază și condensatori ce reiau o singură notă muzicală la infinit li se livrează imediat.
De asemenea, aș mai vrea să remarc și că domnul Sârbu, deși a susținut ani de zile că trăim, ca factori UE, într-un nazism mai nazist decât nazismul, are de nicăieri convingerea că cetățeanul (român) se poate informa corect oricând, oricum, oriunde. Depinde doar de el! Păi ori ne băgăm pula-n reptilieni, ori ne dăm cu firma revoluționară-n cap?
În contrapartidă, de cealaltă parte a opțiunilor socio-politice pro-vaccin occidental: psihiatrul Gabriel Diaconu. Intelectual de TV care susține de dimineață până seara că estul e nașpa (Rusia lui Putin), occidentul neoliberal e singurul model viabil și sustenabil: drepturile negative sunt sacre. Și punct. Punct în sensul că repercusiunea Putinistă se trage numai și numai din nebunia putinistă (imperialistă) de moment. Iar absența respectării drepturilor pozitive trece cumva în subsidiar. Nicio vorbă despre forțele (armate, politice) occidentale, pe care România le susține tranșant la nivel înalt, și care, privind retrospectiv, n-au fost deloc străine nici de situația infernală din Ucraina ultimilor ani (cetățeni ruși abuzați, violați și uciși, inclusiv copile), nici de atâțarea Federației Ruse prin plasarea feluritelor tabere balicoase prin preajma Kremlinului. Nicio vorba despre cine mai exact a pus o mitralieră în mâinile unei minore care limpăia o acadea. Totul pe banii noștri și pe sărăcia altor domenii vitale precum sistemele publice de sănătate și învățământ.
Despre menționarea uciderii Madonnei din Gorlovka nici că putem emite credințe suplimentare.
De altfel, aceleași forțe sunt instigatoarele blocadelor și embargourilor care distrug niște zeci de milioane de vieți europene (și nu numai), preferând constant aruncatul armelor peste gard în locul dialogului. Ca să nu mai vorbim despre lumile nenorocite din cauza intervențiilor abuzive armate: a da cu bombe în Siria (Afghanistan, Libia, Vietnam, Serbia etc.) este luptă pentru libertate, nicidecum tematica hoardelor invadatoare.
Ca o altă paranteză în context: Joe Biden a ieșit public săptâmână trecută să ne spună că putem deschide șampania. Nu știu ce lider terorist cu cearceaf pe scăfârlie a primit un ditai glonte în fix scăfârlia aia! YEEEEEEEESSSSS! C`MON! Ooooh can’t youuuuu seeeeeee… Iar nu ni s-a spus că USA (forțele vestice în sens larg) au repurtat o victorie diplomată. Nope. Rațională. Că toate facultățile alea pompoase ar fi pus în practică orișice teorie comunicativă pentru care, de altfel, se susțin zilnic simpozioane de să cazi cu scaunul de apreciere.
Totul, absolut totul, se rezumă la: From Paris With Love. Mai țineți minte? Retorica aia ce-a răspuns atacurilor teroriste din Paris cu niște bombe trimise în creierul unor copii arabi, cui îi pasă unde se duc exact fiarele ucigașe?, important e că se duc la ăia de unde sunt ăia. Care copii zău că nu văd în ce fel ar fi fost de blamat. Nu am văzut atunci #Istandwitharabchildren
Cercul urii se alimentează categoric la nivel înalt occidental, zilnic, iar singura noastră variantă, potrivit intelectualilor de TV, este să considerăm o anumită barbarie drept luptă pentru libertate. Cealaltă barbarie, similară: atentat la drepturile naturale ale omului.
Te doare mintea…
Ce dracului să mai pricepi din teoriile intelectualilor cu papagal?
Azi îți spun că e bine s-o iei la dreapta, mâine că, dimpotrivă, la stânga. Azi că ăia sunt de vină pentru circumstanțele latente, mâine că ba nu, tu ești un bou care nu se documentează cum ar fi idilic. Sau îți zic din prima că e perfectă stânga/dreapta, deși stânga și dreapta au lacune pe care le simțim și-n somn pe propria piele.
Și așa intrăm pe teritoriul sănătății măcar emoționale.
Să presupunem că un puști sau o puștoaică vrea dintr-o dată să… se informeze. Și apelează, firesc, la voci acreditate, că doar n-o să mă citească pe mine, așadar la persoane cu diplome, cu doctorate, prin urmare chipurile credibile.
Caută mucosul pe Google… și dă peste Lucian Sârbu și Gabriel Diaconu. Doi intelectuali vizibili, cu rating, aflați evident de cealaltă parte a baricadei. Unul hăis și altul cea. Inclusiv, vedem, față de ei înșiși.
În funcție de baza pe care căutătorul o deține, la noi oricum șubredă (din motive realmente istorice), va lua partea uneia dintre cele două cercuri de opinie. Sau se va sictiri subit, preferând memeurile de Facebook în locul analizei critice. Apoi, se va lupta pentru un bilet la kitschul Untold. Se va închide în carapace. Atât. Și schizofrenia se întâmplă clar în jurul nostru. Consecințele sunt tocmai cele care-i frustrează în discursuri pe ambii combatanți cu doctorate: dezastru demografic, ignoranță, comoditate, generație tânără adormită, o notă muzicală reluată la nesfârșit. Eu unul zic să privim nițel mai atent la oamenii cu putere gândiristă, care au o aură de nici usturoi n-au mâncat, nici gura nu le miroase, atunci când încercăm să descifrăm cauzele neajunsurilor generale.
Sârbu e inconstant, se contrazice singur. Diaconu are ochelari de cal. Nu știu și nu-mi permit să prespun ce motive (reale) stau în spatele direcționării lor. Ca cetățean fără alte dovezi doar trag o concluzie.
După care, ambii dau de pământ cu analfabeții funcționali. În proporție de cică peste 70% pe teritoriul României Deși cititorii-n dungă sunt și progeniturile lor directe. Tocmai fiindcă îi obligă statutul gândirist.
Tineretul nu are cum să evolueze dacă i se oferă doar jumătăți de adevăruri. N-are cum. La un moment dat se va lovi de realitatea ce-l va lasă-n curul gol. Nu va ști cum să reacționeze. Va fi speriat, confuz, deci manevrabil. De aici catastrofa pe care ăștia doi în fapt o alimentează, nicidecum n-o combat.
Ziceam că am văzut din întâmplare în autobuz o mamă extrem de frumoasă însoțită de băiatul ei (în vârstă de aproximativ 3-4 ani). Ieșeam sâmbăta trecută din tură când, în mașina mea, iar m-am găsit doar lângă o familie care se întoarcea din ce mai poate oferi azi zona nordică a capitalei noastre – grădina aia zoologică uitată de soartă, pădurea defrișată Glorie IKEA etc. Dacă data trecută am preferat să disimulez cu norii mei profesionali, insistând că și vacile fac copii, deci că nu-i nimic senzorial ieșit din comun, acum am simțit ceva foarte bizar.
Ea, cu un aspect ce bagă-n buzunar toate fetele retușate din animeuri și cu un păr ce mi-a amintit de surorile Strauss din Fairy Tail, deci o prezență notabilă. Băiețelul ei o mânca din ochi. Mami în sus, mami în jos.
Iar la mami în sus, mami în jos, fata îi răspundea pur și simplu radiind de fericire. Poate tocmai asta m-a lăsat tâmpit. Că tipa arăta perfect&rebel… ok. Pe străzile de weekend din Vama Veche ori Centrul Vechi aș fi fluierat. Doar că, în context, legătura cu copilul ei o făcea cu adevărat specială.
Și în ciuda beatitudinii, n-am putut să nu mă întreb: ce dracului a fost în mintea ei de-a făcut un copil fiind atât de tânără și miștoacă? O fi fost pe bune? Cum de-a avut curajul ăsta? Mai ales că, la urma urmei, se afla într-un amărât de autobuz. Eu, dacă arătam ca aia, îi fătam plozi vreunui neoliberal care defrișează pădurea Băneasa sau îi luam peste picior pe ăia care plâng după drepturile pozitive sub reinterpretarea, la oră de maximă audiență, că-s niște nostalgici URSS, niște pleava care nu duce la propășirea indeterminismului. Prin urmare conduceam cine știe ce sufragerie. Și, poate, fie conduceam secții de marketing, fie aveam cabinete private de psihiatrie (într-o Românie unde salariul mediu e de hahahahaahahahaha 400 de euro). Fie ambele.
După care… ok, zic, și ce viitor are băiețelul ăla aici? Mai crește puțin și realizează că nu totul e frumos ca mă-sa. Dă, dracului, peste frânghia dreaptă pe axa Lucian Sârbu – Gabriel Diaconu… i se întoarce tot sistemul de valori peste cap. Sistemele, pardon. Plus stomacul. Se trezește dintr-o dată-n labirintul discreționar.
Au coborât odată cu mine la capătul de la Piața Romană. Ei s-au îndreptat către casa unde cândva stătea Sailor Moon în copilăria mea, eu spre metrou.
Și atunci, gândindu-mă cât de mult aș vrea să-i mai văd și altădată, m-a pocnit: cât de rare sunt fazele astea pe străzile capitalei mele! Fete belea sunt căcălău, de-ți vine dracului să te masturbezi la fața locului, s-o ții adică într-o masturbare continuă stradală, dar nu și-n combinația cu pricina.
Firesc. Natalitatea în România e un dezastru. Apocalipsa. Mulțumim comunism, mulțumim capitalism Ne dăm drumul în neant și gata treaba. O spun toate cifrele trase din ultimul examen de Bacalaureat, din recensământul tocmai încheiat. În ritmul ăsta, mă tem că băiețelul din poveste nu doar că ne va șoca dorindu-și să se dea cu capul de pereți mai la maturitate, dar nici măcar nu-și va mai permite luxul s-o facă!
Pentru că trebuie să muncească mult, cât mai mult, ca PIB-ul să fie susținut cumva. Sau trebuie să facă hocus-pocus educatus. Indiferent de regimul politic cunoscut.
Trebuie să-și abandoneze esența. Plăcerile lui, speranțele, visele. În caz contrar, România n-are cum să mai existe. Europa, chiar Universul, n-are cum să mai existe. Cum nu mai există Ucraina azi și nu va mai exista decent în vecii vecilor. Cum cu greu mai respirăm noi. Ori poate va emigra, cum a emigrat 30% din populația noastră (70% din aia ucraineană), peticind temporar mecanismele abjecte. Cu aceleași virtuale urmări menționate.
În orice caz, eu unul am ajuns la concluzia că nu pot ei insista unilateral, flușturatic, cât putem noi asculta muzică. Iar ambianța m-a dus cu gândul la multe faze, dar cred că ceva japonez modern e acum cel mai potrivit.
Pentru că, așa cum am tot spus în foile de gen, industria muzicală niponă are în primul rând darul de a stârni curiozitatea. Complet lipsiți de inhibiții și de cutume stilistice, sute de mii de artiști japonezi (tineri!) propun azi, în general, o tendință fundamentată pe deschidere.
Spre exemplu, în piesa de față am întâlnit aproximativ 20 de subgenuri. Corpusul, incluzând episoadele elitiste, fiind asamblat accesibil. Le iese condensarea poate pentru că nu merg pe un singur drum. Prin conduita lor – folosindu-se de expresivitate – cred că sunt mult mai igienici decât textele intelectualilor noștri populari – unde forma e ireproșabilă, silogisme de iar să-ți dai o labă, însă fondul e cel puțin îndoielnic.
Și sunt atât de multe piese și albume venite dinspre spațiul japonez care ar merita subliniate mai degrabă social… dar mi-am dat seama că, apelând la ele solitar, m-aș repeta la infinit. E greu, ca european sub Ursula/formatori labili, să spui ceva despre Konomi Suzuki (muzica trupei sale) fără să recidivezi, mai ales că scena prog. planetară, care prin excelență reclamă pretenții colectivo-expansive, a cam devenit contrariul aspirației sale – aud stagnarea săptămânal la americănescul îmbrăcat nonamerican Prog Metal Show. Noroc că într-o normă prozelită cu idei puține și fixe Appearance of Nothing există pe undeva și Konomi & co.
Poate că mai bine ar fi să încep și vreo chestie de tip Japonia Azi 1, 2, 3.. :))
Tsukisusunde! Zettai n! Akiramenai kokoro de!
un gând muzical 