Recensământul s-a încheiat și confirmă cataclismul demografic: În doar 32 de ani, România a pierdut peste 21,4% din populație și a ajuns la 18,2 milioane de locuitori. Nici Siria devastată de război nu a pierdut atât de mult. – R3Media.ro
Pentru mine, discuția despre un album instrumental se rezumă la o chestie cât se poate de simplă: în ce măsură muzica afirmă numele pieselor. Căci, în lipsa vreunui alt indiciu teatral (cazul soundtrack-urilor), denominația este singurul reper de care mă pot agăța. Altfel, n-am timp, chef și nici pasiunea să mă strofoc încercând să pricep intenția absconsă a artistului, gând care la o adică îl poate privi doar personal, în sensul că doar el cunoaște motivele ce l-au îndemnat să pună laolaltă anumite sunete, deci că, cel mult, îmi pot face un tablou propriu care să nu fie tocmai potrivit creației din context.
The Program, album semnat Greg Rosenblit și Josh Adams sub titulatura Echo Rhythm, foști membri Eternal Essence (trupă despre care se spune că ar fi singura de factură prog. metal din zona sudică a statului New Jersey – mă cam îndoiesc, dar ei așa se prezintă), este un disc 99% instrumental. Câteva narații (extrase din discursurile unor politicieni, scriitori, figuri de influență planetară și oameni de radio faimoși) completează indiciul la care făceam referire.
În cazul de față, n-aș marșa pe dialectica inserată, mai ales că adeverințele sunt destul de clare: răul uman (manevrabil) care în definitiv ne-ar împiedica să ajungem mai repede în univers, deci să rezolvam beleau care înseamnă Soarele temporar. Prevenția pare a fi tematica principală a discului.
Prin urmare, mai important mi se pare în ce măsură acest album cu tentă space prog. captează mesajul de bază.
Și vreau să încep cu sfârșitul: piesa This Side of Darkness. A fost mostra pe care am ascultat-o în cadrul emisiunii Prog Metal Show. Prezent pe chat-ul show-ului, Greg a fost curios, probabil văzând disputele dintre mine și DJ pe marginea altor sonorități, ce părere am. Dacă îmi place. Bineînțeles, i-am făcut și lui apologia unicorneliei. 😀 În primul rând pentru că toate notele îmi aminteau de temele personajelor pe tipar Erza, Nezuko ori Arthuria. Sentimentul de forță & feminitate, ca exegeză, se potrivea arhitecturii piesei. Dar, mai important, aspectul Insomnium din compoziție e cel care m-a făcut să-i împui și lui capul cu visele mele de a face un simbol dintr-o moartă anonimă. Inițial, a postat un emoticon neutru zâmbăret, dar muzicianul a și adăugat că, dacă this is the case… atunci trebuie și trebuie să ascult tot discul – de la început. Deoarece această latură a întunericului, pe care eu o tradusesem probabil în crepusculul imposibilității de a o cunoaște real pe cea mai frumoasă fată din istorie, băusem și cam mult la ora aia, nu poate fi asimilată cum trebuie dacă în prealabil nu se trec niște etape.
Etapele îmi erau cunoscute. Sunt tot alea pentru noi toți. Însă muzica acestui proiect, ca orice creație, ascunde particularitățile ei.
Bun, zic atunci, omul își face reclamă. Deși cred că îi era suficientă agitația unui român ciudat (ca să-i satisfacă ego-ul de artist îndepăratat), totuși n-a ezitat să insiste pe întreaga călătorie. Cumva, This Side of Darkness era în opinia sa (doar) consecința (fantezistă).
A doua zi am luat The Program de la capăt. Și tot ce pot spune este că avem de-a face cu un soi de Pink Floyd & Insomnium unde pianul confirmă spusele doamnei Marguerite Yourcenar, prima femeie aleasă în Academia Franceză plus laureată a premiului Prix Femina (pe care eu unul îl apreciez mai mult decât Nobelul), care cândva zicea că toate sunetele posibile dorm în clapele de pian.
Nu vreau să minimalizez impactul unor melodii impecabile precum 100 Years sau Corrupted Earth (luate în sine), dar am impresia că totul, absolut totul, joacă un rol de introducere (ori climax) pentru This Side of Darkness. Așezarea-n pagină e tare inspirată. Măcar că discul merită urmărit până la capăt.
Cu alte cuvinte, putem concluziona că este un album instrumental ce reușește să fie conceptual numai prin sunete. Am mai întâlnit senzația cu pricina la Takanashi, dar acolo vorbim despre ajutoare cinematografice – și despre un anumit incipit-final bine definit datorită energiei din mijloc. Aici durerea cotidiană e controlată și expusă pe după cortină până la epilog. Un epilog care pe de-o parte surprinde, pe de alta dă seama acelor valori și speranțe care pur și simpu nu pot fi negate, mai ales că ele se manifestă (sincer sau ipocrit, nici nu mai contează) începând cu memeurile trecătoare de Facebook și terminând cu doctrinele etice (țelul fiind același – forma diferă).
This Side of Darkness, motivul meu cornelistic de pe Prog Palace Radio, nu este cea mai… bună compoziție. Ba chiar duce spre o melodicitate și o euforie mai apropiată de zona euro-symph-power adolescentină. Ea însă probează nefragmentarea aiuritoare.
Între timp, intelectualii/specialiștii de TV susțin doctorate Facebook-iste despre colții însângerați rusești care chipurile ar fi fost substanța tragediei din decembrie 1989. Și-au amintit de subiect după a N-a redeschidere de dosare – nerezolvate, tergiversate, alcătuite tembel fix de lumea liberă. Nimic însă despre zecile de milioane de români morți ori zombie înainte de vreme din cauza vestului post-decembrist. Nimic, nimic, nimic. Shhhhhh, dincolo e mai rău.
Aș mai adăuga că atât conceptul, cât și, particular, elemente synth și alternative din Echo Rhythm, Tool fiind probabil o urmă fiabilă pentru duo-ul nostru, mi-au amintit de videoclipul Linkin Park – What I’ve Done. Unde ni se arată că binele și răul nu-s treburi separate de o linie tare ca-n Sword Art Online – Alicization.
De fapt, nici măcar în realitatea augmentată de acolo. Cu atât mai puțin acolo, ar zice ăia care cred că animeurile ar trebui să înlocuiască politice guvernamentale. Scheta și Iskahn, unul cică înger, altul cică drac, pășeau teleghidați în digitalizare înaintea liniei dinspre care priveau fatalist. Ambii convinși că el/ea e rău/bun. Perspectiva i-a pus să se bată ce s-au bătut, să se mutileze în ultimul hal, să se violeze, până când s-au îndrăgostit unul de altul. Și asta după o simplă concomitentă privire în jur: suferința generalizată ce n-are rădăcini doar în scrisoarea propagandei.
The Program poate funcționa teribil pentru un eventual nou sezon Sword Art Online. Iar This Side of Darkness, pe la finele aventurii, ar funcționa excelent drept o nouă revoltă Asuna&Suguha&Asada. Îmi doresc, căci la urma urmei fără ele n-ar fi nimic. La propriu.
un gând muzical 