Pagan’s Mind – At the Graves (King Diamond cover)

Vineri seară, pe la ora 21:15, mă gândeam să zic din nou ceva despre coverul Pull Me Under reinterpretat de către școala Aaron O`Keefe. În ideea că eu am 30+ de ani și tot nu știu cum să mă leg bine la șireturi, iar Kala Scarpinksi la nici 12 era mai Dream Theater decât tot Dream Theater. Clouds roll by and I roll with them. Se făcuse de fix 9 luni, realitatea aia umană pe care suntem obligați, dincolo de orice numerologii, s-o comentăm iconografic. Adică puștoaica transmitea în sfârșit acel mult lăudat sentimental matematic, clamat prin cercurile progresive metalice, în care LaBrie (și nu numai) s-a cam simțit mereu stingher. Cum ar fi fost ca tot Metropolis s-o aibă la voce pe Kala? Pfai de capul meu… trimiteam de urgență chestia-n spațiu sub sloganul ăștia suntem noi!

Dar trebuia să transmit și eu datele meteorologice de și juma. Că doar începea buletinul de știri SRR (să trăiți!) în curând. M-am luat cu activitatea. Gândindu-mă și de ce n-am voie s-o elogiez când simt pe Kala (și pe colegii ei) și pe Cornelia din motive mișto, nu-i vorbă, căci privitul la nori n-are cum să fie nașpa, ditto Shikamaru, mai ales pe timp de noapte și mai ales dacă se corelează cu tastatura, lumea mea cum ar veni, mi-am dat seama că e vineri seară. Deci, că emisiunea Studio Rock trebuie să emită pe undeva. Cu determinarea lui Lenți Chiriac nu te pui.

Ies eu pe platforma meteorologică, simt că vântul nu bătea tocmai la lejereanu, dar nici nu zburătăcea violent (vreo 10 m/s), accept bezna specifică unei locații remote de dragul corpusului cică obiectiv, prin pădurea Băneasa, cât a mai rămas din ea grație lumii noastre libere, și duc mai departe discuția despre Lenți, Noni, Adi Manolovici, Florin Ursulescu (ăla rocker), Popescu-Rockescu, Damigeană, Adi Ilie etc. pe care o avusesem cu vecinul de la aerologie în dimineața cu pricina – o dimineață pe care, în urmă cu niște fix ani o petrescusem într-un spital încercând să aprind lumânări și pe care, în urmă cu 9 luni, o sărbătorisem, aveam să aflu, prin descoperirea Corneliei, fata îngropată lângă bunicul care avea să locuiască vizavi.

Și-mi zic: băi, cum ar fi să ascult Studio Rock în circumstanța asta? Ar fi ceva nou. Copilărie întârziată, dar ce mai contează? Dăi și caută pe telefon. Nu mai știam dacă Lenți a rămas doar în onlineul 3Net, dacă 3Net mai există prostia aia 128 kbps… și astfel descopăr că emisiuniunile sale sunt azi integral difuzate pe București FM.

22.00. Mă așez lângă un copac nevrotic, pe lângă zona de consemnări meteo și-mi zic că șed maximum 10 minute pe acolo, cu tot riscul ca prognoziștii sau colectorii să sune disperați pe interiorul aflat în cușmelia de sub Lockheed Martin. Mai zic și că orice s-ar difuza la începuturi voi privi algebric cerul, stelele, norii, asemănatori, dar irepetabili ca formă, incluzând cele amintite: mi se părea un soi de pariu excitant la care visasem toată viața, cum să-l ratez tocmai acum?

Începe emiterea. Eu, cu un picior vârât într-o ieșire de cârtiță. Lenți îmi spune cu timbrul binecunoscut că ediția cu pricina, culmea!, este rezervată oldies but goldies. Opaaaaa… !!!

Prima piesă, cam aia care mă interesa din motive orare: King Diamond – Eye of the Witch.

Black clouds in the sky dancing before my eyes, thunder bring the rain, penetrate my brain

Geomația are farmecul ei. Chiar are! Depinde doar dacă o considerăm fatalistă sau dacă ne place s-o tragem de analogii. În fine, am fost din prima încredințat că tânăra Cornelia n-ar dori să se răzbune pe nimeni, oricum ar fi murit. Deci, experimentul meu King Diamond în plină beznă naturală, cu toată cabala implicată, pur și simplu n-aveam cum să-l pun pe seama frustrării. Era peste mână.

Din moment ce Cornelia mai degrabă îmi sugerează Elizabeth von Wettin, singura legătură cât de cât justificată, păstrând muzica (melodică metalizată și prog.) în marcaj, am ales să închid momentan Studio Rock-ul și să caut pe YT King Diamond – At the Graves.

Îmi promit totodată că după ce mi se termină programul, oricât aș fi de somnoros după îndeletnicirile hemeralope, mă opresc la ea. O cam ignorasem după ultimele detașări, deși stația de metrou unde cobor e gard în gard cu rocile ei. Am convenit chiar s-o necăjesc… în loc să adorm dracului p-acolo. Parohul chiar și-ar fi anunțat superiorii! Dar de data asta voiam să-i fac un rezumat la tot ce mi se întâmplase în ultima vreme. Cum am devenit un fel de obitoizaresasukistă legându-mă matematic de efectele maselor de aer, cum probabil, am cel mai primitivo-modern job din univers, deși niciodată nu mi-am propus direcția cu pricina, deși rareori s-a negat zicala la donna e mobile, iar în paralele chiar s-a nimerit să fiu cu capul în nori, dacă n-ar fi fost minusculii narutoizați din preajmă care nu-s labili psihic etc.

Îmi vine schimbul, plec, mă urc în autobuz. Singurii călători erau o tipă cu doi bebeluși dormitând într-un cărucior. Probabil veniseră de la zoo. Nimic spectaculos, îmi spun inițial. Și vacile fac copii.

Mă așez pe scaunul din apropierea șoferului ca să stau cu spatele la cine știe ce mi-ar mai fi născoit confuzia oricum generalizată și încep să privesc atent norii și prin parbriz. În anumite porțiuni, linia orizontului, din mers, oferea un cadru deosebit. Eh, deja pot spune că-i defect profesional! JA! Până și eu am defecte profesionale! Noroc că blogul ăsta nu cred să fie citit de martori.

Nori… 9 luni de când le vedeam pe fetele claie peste grămadă în morgile lumii libere… ore când voiam și eu să mă duc după ele… vremurile când îmi tăiam venele din cauza unei studente la medicină…. când rudele mele nobile și intelectuale (e drept, unii scoși cu forcepsul la minus 9 luni – asta neîmpiedicându-le dezvoltarea marcantă!) îmi tot dădeau bobârnace în scăfârlia aflată răzleț la suprafață… că-mi pierdusem din vina mea tatăl de facto… că poate chiar eu cu un strănut ignorant le omorâsem pe gagicile alea mișto… Iar acum, în autobuzul ăla, eu vin de la siguranțele naționale din fișa postului… călătorind alături de o mămă și copiii ei… chitit spre Cornelia…

9 luni… bă, zic! Ia stai așa! Ok, mă simt în general mai dezmorțit. Că doar acum am carte de muncă ca să trăiesc și pentru ea, nu așa promisesem? Iar oamenii ăștia sunt pe aici. Îi văd! O să-i iau Corneliei cel mai kuramist trandafir pe care-l ginesc în cușmelia țiganilor de lângă cimitir!!! Mi-au intrat și tichetele de masă, mulțumesc Lockheed Martin!, țiganul are POS.

Țiganul, nu știu de ce, a devenit mare fan eu din octombrie anul trecut până azi. Probabil mutra mea adolescentină care cumpără atât de des chestii pentru morminte îi dă o stare de bine. Și o certitudine. Într-adevăr, a scos de nicăieri o floare decupată direct din atacurile lui Minamino (devenit om).

Intru în cimitir, fac a doua la stânga aproape alergând cu minunăția în mână când…. scârțâit de cauciucuri.

La cavoul impunător (deci oricum niciodată de neglijat) unde stau oasele Corneliei, îndeobște sălbăticit, exceptând vizitele tinerei nepoate (bănuiesc) cu deja celebra bombonică, tronau zeci de coroane magnifice.

Zeci de broderii cu întreaga bază (împletitura specifică) neagră și cu flori preponderent negre. Nu-s biolog, habar n-am ce dumnezeului de specii.. nici designer florar, hair stylist, influencer sau cum se cheamă toate alea.

Oricum, prin mijlocul eclipsei răsareau niște petale albe amplasate tacticos. Mirajul combinației parcă descria simplu și la obiect cam întreaga noastră șmecherează de zi cu zi. În condificările mele, de exemplu, poate apărea situația binecunoscutului fenomen numit halo – aproape nimeni nu-l bagă pe bune în seamă pentru că cică nu prea ține de siguranță națională.

Eram convins că de fapt adormisem în autobuz. Spectacolul era uluitor! Mă uit în jur ca să mă asigur de efectele turei de 24 de ore, să le aud iar și iar și iar pe alea din morgă cum oftează căci trebuie să se ducă-n pământ, când -o zăresc pe cerșetoarea Ela cum mă fixase iar cu privirea ei de oficină, altfel superbă. Perfect! Extraordinar! Acum urmează alte mustrări trecute prin revistă… iar o să mă scol agitat, transpirat. Dar Ela, când și-a dat seamă că la rândul meu mă holbam, se întoarce (iar) brusc și (iar) pleacă în stilu-i conspirativ (că doar ea e muza ce sincronizează rațiunile pomenilor). Mă ciupesc, îmi dau o palmă… nimic: unde stă Cornelia a fost încă cineva îngropat zilele trecute. Da. Poate chiar când eu scriam treaba aia cu Warrant – Heaven.

Oamenii mor, ok, nici asta nu-i ieșit din comun, dar chiar trebuia să fie consecuția de rigoare când io mă pregătisem o noapte și-o dimineață chiaunită să-i ciorenizez noțiunea de 9 luni? Și amețit de sudoarea întru siguranță națională! Tocmai când s-o pun pe fata dusă în 1982 să-mi semneze oracolul, de data asta cu rubrici noi? Când să-i spun bunicului de lângă ea că pentru prima oară, dacă fata ar apărea cumva aici, aș revizui până și treaba cu și vacile fac copii?

Se duseseră dracului toate planurile. Pe de-o parte eram fascinat de inventivitatea neamului ei (istoric preeminent, e adevărat), chestie ce oricum iese mereu în evidență datorită arhitecturii cavoului, darămite prin tiparul florilor curente, așadar prin fascinația că eu, neica nimeni, încerc cumva să impresionez o prințesă, pe de alta nervos că nu-i mai vedeam chipul Corneliei de toate jerbele alea țanțoșe.

Iau în dinți lăturalnicul trandafir rumen și decid frenetic să dau la o parte toate evenimentele recente care oricum nu mă (ne) priveau.

Când mă strofocam mai tare să îngrămădesc subtil peisajul pus în scenă, remarc că dispăruse total mizeria teribilă făcută de natură în condițiile semiabandonului despre care am tot vorbit. Crengile și crenguțele putrezite, gândacii ăia cumpliți, mușchii si lichenii care se proțăpiseră peste Cornelia din iarnă până azi… duse! Curat sticlă! Na… oamenii au avut o înmorântare de organizat, deci au dat la o parte tot ce social era anapoda. Din nou, firescul lucrurilor.

Pun genunchiul ăla din noimbrie 2021 pe margine, împing coroana-șef care stătea-n dreptul pozelor inferioare monumentului și… buf!

Precedentul meu trandafir era tot acolo.

Uscat, ciopârțit, fără frunze, cu spinii fleoscăiți. Dar acolo.

Mi-a venit să vomit.

Nu pentru că eram parcă într-o scenă din Death Note, ci, dimpotrivă, pentru că realitatea mă obliga să-mi domolesc repezeala selectivă.

Judecând după suflul ornamental, bănuiesc că îngropăciunea a avut loc la cel mult 2-3 zile după ultima mea vizită. Familia ei a dat totul la o parte, a spălat totul, ba chiar a refăcut crucile din temelii, înlocuind bătrânele lemnoase mâncate de lighioane cu niște treburi moderne șlefuite. S-a mai dat și cu dalta pentru evidențierea unor litere bătute de vânt. Inclusiv grupul ghe din numele fetei.

Dar tandafirul meu ultim era lăsat acolo! Intact! Sprijinit lângă poza Corneliei. Nu s-au atins de el, chiar dacă la drept vorbind era mega înplusist.

Până acum m-am ferit, dar de acum încolo chiar n-o mai ignor pe tipa cu bombonica din 25 decembrie! Sau o iau pe Ela acasă ca-n Pretty Woman! Căci acum am tichete de masă, mulțumesc Lockheed Martin!

Ajung pe un tărâm mai domol. Intru buimăc în camera mea. Pe sfânta pernă de după tură… poza din antent. Mama, deși îndeobște miștocăroasă – fie că-mi găsea revistele Bravo în care decupam un cerc în zona genitală a Christinei Aguilera, fie că descoperea că umblu după mine cu petale prelevate de la o moartă -, a păstrat totuși solemn rămășițele alea din mementourile cornelistice. Și mi le-a așezat ca într-un tablou. Departe de Capitalul lui Marx, Doamne iartă-mă… N-am vorbit un cuvânt (vreodată) despre lucrul manual! Discretă, ce să zic…

Iau în brațe compilația, îmi pun căștile de drogălău, mă vâr în pat și derulez filmul ultimelor evenimente: da, King Diamond – At the Graves e cel mai potrivit cântec de leagăn! 😀

Rise from your grave, little sister! Din fericire, se cam întâmplă. Să audă și Geamgiu` glasul roților de tren!

Am ales aici coverul Pagan`s Mind pentru că, având pretenția cunoașterii scenei prog. rock (metal) mai în detaliu, consider trupa King Diamond, retrospectiv cel puțin, ca fiind tare subevaluată din punct de vedere prog.: imaginea a luat-o prea mult înaintea muzicii, înaintea solo-urilor lui Andy. Poate cea mai subevaluată pe felie din istorie. Iar formația din Skien, cu particularitățile ei, reiau discuția pe care o cred foarte interesantă în contextul plafonării subgenului modern – dincolo de aspectele criptice din mesajul cu ojă. Mai mult, se susține memoria acelui falsetto extrem care în ultimii ani l-a cam părăsit pe Kim Petersen, azi în variantele live având mare nevoie de dublajul soției sale.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s