Sau cine are nevoie de psihologi și psihiatrii când există Yoshiki Hayashi? 😀
Butonând niște site-uri de statistică, am descoperit că, în fapt, anul ăsta se împlinesc fix 40 de ani de la înființarea trupei X Japan. O formație despre care în occidentul de azi se spune grav, o dată cu progresul tehnologic ce-a permis recuperarea multor titulaturi interesante, că este cea mai tare trupă despre care n-ai auzit vreodată.
Zicala pare exagerată, dar totuși e acoperită. Voi încerca să rezum acele particularități X Japan ce cred că fac din formația niponă un nume uriaș al rockului în general. Nume care decenii la rând (ghinion geografic – bariera limbajului) într-adevăr n-a avut parte de aprecierea pe care o merita.
La nivel mondial. Local, X Japan ar fi putut construi o veritabilă religie care să înlocuiască până și cutumele/eroii despre care știm că sunt de neatins printre florile de cireș. În multe privințe a și făcut-o… Privind restrospectiv, apariția metaliștilor din Chiba a însemnat amplificarea trăirilor pur umane pe care disciplinații japonezi o gustau cu pipeta, fie și dincolo de lumea imperalistă.
Mai dau din când în când pe Rock TV și mă gândesc cum trupe gen Kiss sau Twisted Sisters (difuzate la nesfârșit) încercau să agite apele occidentale șaptezeciste și optzeciste prin înfățișare. Comparativ, tot machiajul americanilor nu s-a dovedit a fi altceva decât teribilism de ocazie, cel mult disctracție inofensivă. În schimb, sulmeneala X Japan din începuturile formației, oricât ni s-ar părea acum de ridicolă, a spus într-o lume niponă închistată visceral, deloc captivă dramoletelor neoliberale, ci puternic ancorată în tradiția automatizată peste care brusc s-a suprapus o deschidere înțeleasă și asimilată greoi, că sufletele pot și trebuie să se exprime libere. Desigur, americănizarea Japoniei de după WW2 îsi are rolul ei (pozitiv) în poveste. Dar cum au reușit alții să asimileze influențele (chiar și impuse) e altă discuție.
Diferența a stat, deci, între autenticitate și comercial. Iar fără un mesaj muzical solid, nu ar mai fi apărut anumite ramuri pe care le văd în strânsă legătură cu fenomenul X Japan: cea de-a 9-a artă, în primul rând. Noțiunile anime. E suficient să ne uităm la câteva episoade dintr-o serie populară pentru a constata că relația indestructibilă desen(at)-rock (metal) îi datorează enorm curajului X Japan de a plusa avântul pe care cetățeanul japonez îl avea oricum pentru mișcarea muzicală la care facem referire (cele mai bestiale show-uri live ale trupelor occidentale s-au înregistrat pe teritoriul Japoniei în anii 70-80), așadar pentru o dorință extrem de simplistă, dar paradoxal extrem de marginalizată cotidian, anume speranța de a fi om. Cu alte cuvinte, piesele X Japan au divizat sentimentele în alte scrieri care acum încântă, dau energie și, îndrăznesc să spun, educă. Și poate inclusiv atitudinea punk originală explică de ce azi mișcarea muzicală niponă, măcar imaginativ, a lăsat mult în urmă plafonatul occident.
Dincolo de rebeliunea vizuală (Visual-Kei) oarecum stranie, fără îndoială de consemnat și chiar de aplaudat (istoric), muzica în sine are un soi de spectaculozitate (grea) controlată, latură a metalului destul de inabordabilă. Ca să fim sinceri, găști mult mai celebre rareori au evitat extravaganța incoerentă care îndeobște are rolul de a dubla impresia compozițională.
În orice caz, mai relevant cred că ar fi dacă aș spune doar că nu există baterist (heavy metal) care și-a transformat instrumentul în (mai) țesut viu. Senzația poate nu e străină de șocul pe care copilul Yoshiki l-a simțit când și-a găsit tatăl zăcând într-o baltă de sânge ca urmare a unei sinucideri reușite. Furia și durerea viitorului artist s-au orientat către un medicament care pe de-o parte să-i elibereze (controlat!) frustrarea, pe de alta să-i confere certitudinea că viața nu-i ceva atât de banal.
Și mai e o chestie… Yoshiki e un tip realmente delicat. Aproape feminin. Doar că se transformă într-o bestie atunci când e pe scenă. Până la urmă, personalitatea sa totală o regăsim în fiecare dintre noi (apropo de basmele cretinopate cu bine categoric și rău categoric promovate prin intelectualii de TV). Deosebirea e că rareori ne putem stăpâni. La propriu, darămite constructiv. Ei bine, toboșarul X Japan, cel puțin mie, impulsiv care mă mai iau la înjurături din te miri ce absurditate, îmi mai zice câteodată că e suficient un dat din cap sănătos ca să nu-mi pierd definitiv reperele. Și îmi e de ajuns. Mă culc liniștit, mă trezesc nu tocmai deprimat. Mai mult, stilul sunetului său îndulcește condiția mea mediocră. Ar mai fi de menționat, în context, și că Yoshiki este un excepțional pianist.
Ce să mai zic… Yoshiki are și interdicție medicală! Cervicalele lui sunt absolut nenorocite de ani de zile. S-a găsit soluția de compromis ca autoritățile să-i permită cântatul live cu condiția purtării unui guler de protecție. Într-un interviul acordat de curând pentru Metal Injection, muzicianul a recunoscut că mai degrabă preferă să ajungă invalid decât să nu-și mai poată lua doza de morfină împotriva teribilei imagini cu tatăl său.
Acum, strict acum, tobele sale fac parte din categoria truselor sanitare care mă fac să picotesc și după ce-am văzut spectacolul cadavrelor de fete tinere aruncate una peste alta în morgile Covid – din lipsă de locuri în frigidere: că așa se întâmplă-n lumea noastră liberă. Mou… inai
Toshimitsu Deyama este vocea perfectă. Indiferent de subgen. Sunt convins că dacă se năștea în Londra am fi vorbit un pic mai puțin despre Halford sau Dickinson. Solistul vocal are și-o poveste interesantă, în sensul că, la un moment dat, tipa cu care se ardea, pe model Yoko Ono, i-a cam spălat creierul, ajungând să creadă că existența sa e controlată de unicorni roz care zboară prin spațiu…creaturi responsabile incusiv de moartea suspectă a lui Hide, emblema melomanului nipon (firavul colorat chiar e o icoană în Japonia!!) ce și-a găsit sfârșitul (1998) în condiții încă neelucidate. O bună perioadă de timp a renunțat total la activitatea muzicală, încredințat iluziei tembele și confortului conspiraționist – fără logică. O fi fost prea îndrăgostit de fata aia bizară… În fine, la un moment dat s-a trezit din somn și a revenit pe scenă alături de Yoshiki, cu care pusese bazele trupei de față. Live-ul postat mai jos face parte din întoarcerea sa la viață. A scris și-o carte pe temele menționate: Brainwashed – My Comeback from 12 Years of Hell.
Așadar, X Japan a trecut prin multe faze hiperbolice de-a lungul carierei muzicale (și dincolo de ea). Iar episoadele cu caracter elegiac, apărute natural, cum de altfel băgăm și noi de seamă în minutele noastre de zi cu zi, joacă un rol esențial în redescoperirea trupei. Compoziții precum Kurenai capătă alte și alte semnificații pe măsură ce trece timpul.
Dar… chiar și dacă am face abstracție de conexiunea artist-artist om, contrar majorității specialiștilor ce s-au exprimat pe subiectul X Japan (mă refer în special la jurnalista Akemi Oshima), muzica (și atât) e de mare adevăr. Bașca, a fost cam prima exprimare ce-a inserat fiabil simfonicul în metalul speedy.
Totuși, apropo de live-urile recente Kurenai, mi se pare (și mie) esențial ca azi să privim X Japan din unghi uman. Vom descoperi astfel un limbaj pur și simplu euforic. Nu știu exact cât de revoluționar – în perspectivă universală -, dar cu siguranță tare emotiv. Mă bucur teribil când privesc chipurile tinerelor fete din show-urile deja bătrânilor X Japan ca s-o las mai moale cu neajunsurile pe care oricum nu le pot contesta dacă nu-s ancorat în realitate. #IStandWithMuiePsihiatriiDeTv
Alte informații haioase:
Numele (de familie) Kurenai este cel mai folosit la nivel internațional.
Kurenai s-ar traduce la noi ca… purpuriu. Mă rog, crimson-ul din engleză e mai relevant. Și mai relevantă e povestea lui Kurenai din Naruto (sau mai degrabă a echipei lui Shikamaru). Ori ca roșu aprins… Akatsuki (organizație alegorică valabilă și-n lumea noastră liberă și reală).
un gând muzical 