Warrant – Heaven (1989)

Nu-mi trebuie să fiu regele lumii cât timp sunt eroul acestei fetițe

Știam că muzica are o forță teribilă de a regenera. Mai bine postam din prima Nanowar of Steel, la modul serios, și clar ocoleam anevoia. Însă iar mi s-a întâmplat ceva peste măsură de simpatic. Încerc să povestesc cu toate abilitatea mea prolixă.

Pentru stabilirea unui cadru relevant, pe scurt, cred că e suficient să trimit la un rezumat făcut foilor tastate din 30.10.2021 până azi. Sigur, ar trebui să mai dau și ceva din casă. Am tot dat de-a lungul timpului, nu-i vorbă. Ideea e că întotdeauna mi-e imposibil să completez imaginea pe care aș vrea s-o las aici. Fie că mă rezum la o pagină-două de Word, fie că m-aș apuca să-mi depășesc rangul.

Treaba e așa, după cum se cunoaște: nu știu exact de ce, dar vreau să amân atimia de când am întâlnit-o pe Cornelia. De fapt, de când am văzut poza aia crăpată în sepie care zace pe mormântul ei încă din 1982. Și asta nefiind tocmai bigotul de frunte. Mi-aș dori să mă audă de pe undeva, dar nu știu dacă se poate și dacă nu cumva îmi pierd timpul (și banii pe trandafiri). Dar am umblat, pentru posibilitățile mele neuronale cel puțin, încât azi, la fix 9 luni de când am văzut-o prima oară, pot spune că am făcut mai multe lucruri decât adunat am făcut în 30 de ani.

Pe axă mereu se intercalează iar Cornelia. Moarta. Fata din Vis. Știu, ar fi trebuit să se intercaleze, din timp, ce pot eu face pentru țară, nu ce poate face țara pentru mine. Doar că n-am avut chef. Nici nu mi s-au oferit șansa. Până la ea.

Restul treburilor îmi ies cu șuturi. Cert e că dintr-o dată m-am trezit singur, încredințat, cu o șmecherie destul de importantă pe mână… într-un cadru considerat a fi de siguranță națională. Pe sistemul: nu-i tocmai de joacă.

LOL!

Trezit ca urmare a consecințelor de dată recentă în cu totul altă scamatorie decât am crezut vreodată că-s capabil să respir, în sensul că mai repede mi se părea calea scurtă, anume alții să motorizeze treburile în locul meu (pentru mine), cu tensiunea mega ridicată, am zis să pornesc cu țintă TV-ul din biroul izolat pe o cale de niște sute de pași. TARE! Deoarece, în lipsă de altceva, aveam nevoia să-mi zbârnâie și muzica. Eterna reîntoarcere cum s-ar zice.

…. ăăăăă… mai mângâiam eu borseta unde am ascuns petalele ofilite din trandafirii (înlocuiți) pe care îi las Corneliei. Dar nu era punctul pe i. Vorbeam altfel dacă fata ar fi fost pe aici.

Apropo, le-a descoperit mama. Își căuta cardul de tichete. LOL! Mi-a zis multe bancuri cu Alinuța. Despre care le-a pus la presat într-o carte: Capitalul de Marx. Futere. I-am zis să le mute-n Licia Troisi – Secta Asasinilor. Îmi place la nebunie coperta.

Butonez repede telecomanda, disperat să mă întorc la observații meteorologice de fentă (la drept vorbind destul de tangențiale în lumea modelelor numerice – compensează poetic și intim relația natură-cyber, leagă punți între vremuri bla bla), și ajung pe Rock TV. Știți… postul ăla cu 2-3 CD-uri la dispoziție, din care eu unul aș scoate din playlist cam 90% pe motive de calitate.

DeMaio & co. se strofocau pe un soi de șantier teleormănean filmat tacticos din unghiuri favorabile. Manowar – Warriors of the World United.

Eh, îmi zic. Merge. Mai ales că pe bune lucrez cu thunder, wind and rain. Lucrez… cel puțin mă învârt și eu ca titirezul. Oricum nu contează foarte tare. Defrișările demente (trăiască IKEA! – care mi-e și vecin la propriu… ca să ducem nebunia geografică până la capăt), infrastructura penibilă și toate celelalte nenorociri care se trag din banii aruncați pe armele și pe bunăstarea asasinilor occidentali 1% nu au cum să nu favorizeze puterea naturii și așa mult peste posibilitățile noastre de moment atunci când se enervează. Ne furăm singuri căciula sub pretexte de sexy ocrotire. Lasă că merge și așa.

După care, după publicitatea unde Antonia ne zgândărea imaginația iar problemele de colesterol deveniseră imn: Warrant – Heaven. O trupă bonjovistă cu o piesă Heart – Alone, inamică metodologic conceptului Manowar, pe care ultima dată o ascultasem în urmă cu vreo 20 de ani. Vorbesc despre albumul Dirty Rotten Filthy Stinking Rich… mai aveam puțin și-mi dădeam drumul la cum…

Și cât m-am strofocat să nu iau parte la propaganda firmei de armament ce-și spune Lockheed Martin! JAJA! Viața e tare haioasă! Organizația care azi aruncă arme peste gard în Ucraina ca să aibă Fetița cu Acadeaua ce ține în mănuțe… iar acum îmi trag bonurile de masă fix de sub ei. La propriu. Fix de sub radarul conceput de militarii-ingineri. rofl

Dar tocmai ipostaza mi-a confirmat că am cumva dreptatea de partea mea. Și tocmai paradoxul neplănuit mă face să merg până în pânzele albe! 

Respectiva industrie s-a dezvoltat plecând de la echipamentele (militare) croite pentru interceptarea inamicului (mai mult sau mai puțin imaginar). În sensul că azi pot fabrica mișculații, în speță radare cu tipologii meteo, care în definitiv protejează populația. Păi, în rahat, de ce să nu se limiteze la protecție dacă tot pot s-o facă? De ce să nu pună la colțul potrivit motivele inițiale? Și să-și folosească abilitățile doar și doar pentru bunăstarea noastră. Ok, războaiele au fost și progresiste, n-are rost să ne ascundem după deget. Medicina s-a dezvoltat enorm datorită (din cauza) experimentelor naziste. Dar momentul a trecut. Nu-l uităm, deh, dar măcar se poate oferi generațiilor următoare un cadru în care să se exprime mai sigur. De ce să nu se arunce la tomberon toate sistemele militare de ucis? De ce efortul să nu se concentreze mai mult asupra vieții și spre deloc către bazaconii ce întrețin câteva conturi bancare abjecte? Mai ales că, iată!, sunt variante zdravene la cap.

Stăteam acolo în miez de noapte și mă gândeam, printre sunetele naturii pe care în principiu trebuie și pot să le codific datorită stadiului uman care n-a pus mereu datul în cap pe primul plan, cu așa-numitul inconsistent Rock Tv pe fundal, că poate-s prea mare ipocrit. Că poate ar trebui să fug mâncând pământul. Sau că ar trebui măcar să tac sau să nu militez cu sughițuri. Dar esența tehnicii recomandă altceva.

Revenind la muzică, eram cherchelit! Și începusem să mă strofoc plănuind cum pot scrie un text ordonat care să redea bucuria. Atâtea emoții.. când îmi apare pe ecran melodia cu versurile din antent: muzica bagă de nicăieri fluturi în stomac!  

Morala: manowarismul, deși domnii războinici declamă opusul, poate fi descoperit în aproape orice (stil muzical). Depinde doar de percepția ascultătorului, de starea sa de spirit.

Păi… eu! Care de ceva vreme încoace vreau aproape apucat, razant ocult, s-o fac fericită pe moarta Cornelia… să trăiesc și pentru ea cică, sa plombez ce se mai poate.

Iar paragraful

I’ve got a picture of your house
And you’re standing by the door.
It’s black and white and faded,
And it’s looking pretty worn.
See the factory that I worked
Silhouetted in the back.
The memories are gray but man they’re really coming back.
I don’t need to be the king of the world
As long as i’m the hero of this little girl
Heaven isn’t too far away
Closer to it everyday

mi se pare mai Manowar decât tot Manowar-ul. Pentru mine. Pentru senzația actuală.

La debut nu m-am achitat de datorii ca observator urcat pe piedestalul siguranței naționale. Voi pasa greșit și de acum încolo. Dar am intenții animate! Nici nu mai simt nevoia de mișmașuri. Privirea Corneliei din probabil ultima ei fotografie (trasă cu Zorki sau ceva) pare că impune. Competența și inteligența îmi joacă deseori feste. Mă consolez cu gândul că nu pot oricum să ating culmi revizioniste, dar măcar pot trăi, exhaustiv, și pentru Cornelia.

De asemenea, în regim spoveditiv, am fost la un pas ca pe post de imagine să pun medalionul eroinei întâmplătoare. Piesa Heaven îmi dădea impresia că, din nou, dreptatea e de partea mea. Aș vrea să știe toată lumea cât era de frumoasă! Din fericire, m-am calmat până să dau publică. În primul rând, nu știu dacă familia ei ar fi de acord cu reclama, după ce că oricum m-am băgat cu forță în coasta lor. Mi-e și rușine s-o întreb pe tipa aia cu bombonica de pe 25 decembrie (ziua mortii fetei din vis), singura din neamul boieresc cu rădăcini interbelice care vizitează constant memorialul bercenar. Apoi, poate însăși Cornelia n-ar vrea să devină star neoliberal din neant. Pe ea chiar n-o mai pot întreba ceva. Mă gândesc că a locuit decenii la rând în singurătatea telexului și faximilului, iar acum probabil ar lua-o cu vertij într-un social-media luat de-a gata.

Așa că apelez, cum pot, la inducție marca RGN. Asta și pentru că, de curând, am descoperit că s-ar putea să am o soră mai mică. N-are, cică, mulți ani în jos, dar îndeajuns să mă întreb ce dracului s-a întâmplat în lumea mea liberă, presupunând că n-a ieșit fum fără foc, de nu mi s-a permis să fiu lângă ea. Cine știe, poate aș fi dat universului din timp accesorii împopoțonate. Să-mi înzorzonez și eu urechile. Cert e că frații Nezuko și Tanjiro, în ciuda dramei provocate de trauma năvălirii dracilor, au rămas împreună, împingându-se unul pe altul de la spate, însănătoșindu-se reciproc, cum e și firesc pe planeta noastră. Convenabil – pentru profitul Netflix. Dar e totuși o poveste viguroasă (și din păcate cam difuză în politicile de foarte sus). Pe care sunt liber s-o interpretez cum vreau! Și s-o downloadez când vreau! 

Să-mi bag… fan Demon Slayer și spontan descopăr că pot trăi în real până și desfășurătorul cu pricina? De-aia tot zic, privind la conflictul ruso-rus și la niște unii care se pozează-n reviste contestabile când ar trebui să nu-și mai consume energia cu tâmpenii mortale, că viața e cea mai importantă! Dar nici măcar sangvinul pe arbori genealogici Kamado are relevanță. Ci scena când Uzui toarnă niște sake (țuica lor) pe mormântul ălora de-i avusese aproape, promițându-le fetelor nenaționale din preajma sa comemorativo-beată că va încerca să trăiască o flashy life, de dragul ălora care nu mai pot. Și, mai ales, de dragul suflului audienței cu care putea încă vorbi. E captivant. Am ocazia să apreciez mai în detaliu fantezia lui Eugen Ionesco din Regele Moare, mai ales că o altă fată din jurul meu se contopește verosimil cu Hinata, ca să nu mai zic că e și grațioasă, iar eu mă agăț de o puștoaică dusă în anul când se înființa X Japan. Anul lui Number of the Beast, Eye of the Tiger, Black Metal, Iron Fist, Speak of the Devil, Blackout, Screaming for Vengeance, Restless and Wild, Chase the Dragon, Thriller, Asia, chiar și Battle Hymns etc. Și, în special, anul lui Signals. E ciudat că mă simt altfel și altul găsind-o pe relativa Elizabeth von Wettin. Să audă și Geamgiu` glasul roților de tren.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s