Cică ne aflăm în anul 2062. Oamenii s-au fracționat post-apocaliptic: puținii bogați trăiesc în orașe-rai izolate, monopolizând resursele naturale, în timp ce majoritatea se chinuie și moare în afară. Naratorul ne mai anunță și că inițial făcea parte din casta privilegiată, doar că într-o noapte fatidică l-a mâncat undeva să facă pe haiducul. Prins cum împărțea din valoroasa apă pe meleaguri amărâte, niciun argument n-a mai contat în fața elitelor care-l trimit fulgerător la ștreang. Preferă astfel pribegia. Adică preferă viața, probabil în ideea că a supraviețui cumva poate duce la reinventare.
Captiv disperării lumii reale (după cum ține morțiș expozeul să precizeze), proscrisul nostru dă dintr-o dată peste o tânără fată subversivă care-i oferă mult dorita șansă. De atunci încolo povestea se bazează pe revoluții externe și, mai ales, interne. Become rebellion! ni se indică la final. În definitiv, nu-mi permit să absorb sensul unic stabilit de umbrelele mele vestice, de lumea reală adică, fără să țin cont de Albert Camus care zicea că rebeliunea exprimă o nostalgie pentru inocenţă şi o chemare către esenţa fiinţei. Eh, aici e și niscaiva lament de blog(osferă): una dintre părerile mele de rău avea cândva nickname-ul Rebellion. Am înțeles-o prea târziu.
Ok. Dacă n-aș fi fost familiarizat cu muzica grupului norvegian Keldian, aș fi zis că avem de-a face cu un pergament tipic euro-power – mai lipseau dragonii, unicornii și spadele magice. Doar că descrierea noului disc, afișată pe site-ul oficial al scandinavilor ce au reușit să-și construiască un sound unic și credibil în ultimii ani, deși pare plină de clișee adolescentine (simbolul apei, simbolul feminin selenar, utopia disidentă etc.), conține totuși suficient de mult adevăr încât să nu mâncăm căcat.
Lumea noastră de azi, în special cea catalogată prin mass-media drept liberă, este ordonată doar de niște unii cu conturi grase. Miliardarii planetei decid inclusiv politicile guvernelor (oficial!) – mi se pare din ce în ce mai rizibil protestul tare la adresa partidului x sau y când, în fapt, șantajabilii ăia incompetenți (de peste tot) se comportă fix cum (oficial!) li se dictează la virgulă. Bogați care, dacă răsfoim numai celebrul top 20, observăm că și-au dobândit averile în moduri cel puțin dubioase. Toți! Am mai vorbit despre acei 1% în favoarea cărora se canalizează tot binele: de la protecția din vremurile crizei financiare – până la profitul pe timp de pandemie Covid-19 – continuând cu plusul obținut din momentul declanșării conflictului ruso-rus. Cifrele sunt oficiale și pot fi consultate de tot cetățeanul, nu le mai repet. Bașca, precum în AoT (deh, cenzurat în occident pe platformele de streaming), societarii celor mai importante bănci din lume sunt fix aceiași cu butoane sub degete la marile companii tehnologice, media, de aramament și, mai nou, farmaceutice. Cu toate că la rândul lor pot fi frunzăriți cu nume și prenume dintr-un simplu click, niciun intelectual de TV tot nu scoate vreo vorbă. Ne răcim degeaba gura de atâta amar de vreme, dar mai insistăm. Poate, poate. Măcar să n-avem doar regrete. Iar politicienii, la vârf fiind cu toții șantajabili, tac pentru că n-au cum să-și riște cariera bănoasă, chiar și siguranța zilei de mâine. Presa, poate instrumentul cel mai potent al prezentului întru schimbări (în bine) radicale datorită expunerii imense pe orizontală și verticală, pretutindeni e putredă până în măduva oaselor – firesc, doar și ea e la dispoziția marilor bogați. Cât despre războiul ruso-rus, cred că ne-am lămurit cum primul apăsat pe trăgaci, iar (!), a venit tot de peste ocean: nu se ajungea aici dacă vestul se abținea de la a juca mediocre jocuri de strategie la porțile Rusiei, dacă nu se folosea Ucraina pe post de cățeluș enervant și dacă se prefera comerțul în locul orgoliului mâncătorilor de vită (ucisă și congelată în timpuri imemoriale) de a dirija popoare asupra cărora n-au niciun drept. Pentru cine nu știe, problema Crimeea a pornit din dorința liderilor americani de a domina una dintre zonele europene cu importanță strategică uriașă. Rusia n-a stat capră. Nasol. Cum n-a rămas impasibilă nici la moartea Madonnei din Gorlovka – despre care n-o să auziți vreodată discutându-se prin cercurile intelectualilor de TV. Nasol. Poate ne-am fi dorit s-o facă, poate așa nu mureau în plus niște copii. Tot dinspre vestul-icoană și chipurile umanist vine și întreținerea cretinismului cu o determinare incredibilă, de parcă n-ar fi fost suficientă prima bombă detonată aiurea (mai e puțin și niciun fir de iarbă ucrainean nu va rămâne intact, cu toate că Jedi Zelenski #rezistă eroic, nu?) – firmele de armament mint când invocă pericole iminente (în fapt, hoardele pușcoacele lor aurite au jefuit și jefuiesc resursele Orientului Mijlociu, Africii, bagă bățul prin gard… acum și-au mutat catrafusele în Europa), Uniunea Europeană a ajuns doar un bufon scârbos ce se scălămbăie după placul Lockheed Martin, Ucraina e irevocabil praf și pulbere, toate în timp ce prețurile de oriunde cresc incontrolabil, iar materia primă (alimente, gaze) devine un lux în casele cetățenilor. Pe scurt, cam așa arată lumea noastră minunat de liberă (valorile în virtutea cărora trebuie să ne ghiorțăie mațul de foame și să murim pe capete) ce se îndreaptă rapid spre catastrofa cântată în recentul material Keldian – unde trezitul e momentan doar un basm artistic.
De asemenea, în privința sănătății planetei pe care trăim, cred că vedem foarte limpede cu toții cum Terra a devenit realmente o groapă de gunoi. Bun, o putem lua la perpulis pe caterinca aia numită Greta Thunberg, însă, deși acceptăm ipocrizia și celelalte interese grotești ce bagă la înaintare o fetiță cu aspect angelic – occidentul și-a făcut un obicei din a păpușări copile; n-a scăpat din vedere nici pălmurirea rusească din care s-a inventat biata Fetiță cu Acadeaua -, nu putem nega că universul unde încercăm să respirăm are mari, mari probleme.
Ca o ramură… apa. De exemplu, în România se tot discută acum despre secetă. Uscăciune încurajată, zic destui specialiști, și de mână omului. Deja contează mai puțin rădăcinile. Cert e că ne confruntăm cu belele esențiale pe care le-am putea rezolva extrem de ușor: sisteme de irigații (de filtrare, de purificare etc. ce am aflat că existau pe vremea comunismului). Doar că… în lumea liberă nu există bani pentru așa ceva. Sau există, dar numai pentru livezile lui Mugur Isărescu.
Și pentru avioane f-16 de mână a șaptea aruncate la gunoi de, coincidență, norvegieni – achiziția mirobolantă, aprobată fără comentarii de pixul politicienilor noștri, că doar n-o fi după ei, însumează… peste 450 de milioane de euro!!
Cum de s-a ajuns la discrepanța asta infernală, nu știu (și pare doar începutul). Întrebați intelectualii.
Cum de s-a ajuns ca-n mileniul al III-lea să ne batem pe măști de hârtie și să urlăm după apă și după porumb? În timp ce rasa noastră, totodată, e capabilă să trimită roboți pe alte planete și să opereze pe creier! Zău că nu știu. Știu doar că norvegienii Arild Aardalen și Christer Andersen văd în jur ce văd și eu. Și ce sunt convins că vede toată lumea (dacă n-ar mai fi atât de comodă în privința propagandei din presă).
Mai știu și că, într-adevăr, unica opțiune pare a fi doar revoluția globală. Una în care cei de dincolo de ziduri să dea-n pereți cu ciocane. Mai mult sau mai puțin metaforice. Restul evident a eșuat.
E drept, conceptul (dacă frustrarea o putem cataloga așa fără să ofuscăm intelectualii) Keldian l-am mai văzut în creații gen Attack on Titan. Ori Dune. Nici la capitolul mesaj contemporan nu avem ceva ieșit din comun, cum nici muzical, dacă disecăm, nu auzim avangardism, dar în orice caz e o audiție aparte: continui să cred că proiectul Keldian e un A-HA progressive rock departe de a fi epuizat.
Dar avem ceva concret. O speranță, în timp ce suntem # bombardați cu tezisme, admitem, destule sub forme estetice până la orgasm: lumea reală din prezentul așa-zis progresist (neoliberal) oferă prea mult doar inflație, secetă, poluare, lipsa alimentelor de baza, abandonarea factorului etic în numele clasamentelor sociale de-a-ndoaselea, absența oricărei predictibilități, încurajarea spartanismului și paradigmei de junglă, violuri, trafic, dictatura consumului, dictatura armelor, confortul glumițelor, matinale de FM, Ministerul Adevărului, moarte prematură.
Faza cu fata care-l mântuiește pe ex-nobil, ex din rațiuni strict curioase, deci substanțial umane, parcă aș fi născocit-o eu la beție – ca subiect de album conceptual. Norvegienii sigur s-au gândit la altceva infinit mai fluid, anume, probabil, la complementaritate. Sau la emblema frumuseții feminine ca antiseptic… oricum, la ceva legat de calitatea vieții pe care o merită toată lumea măcar din momentul nașterii. Pe mine unul, TBR pur și simplu nu mă face doar să zic mai mult și mai mult despre tirania neoliberală ce la foc continuu mi se servește drept țel unic, ci și despre Cornelia.
voices of the dead speak
un gând muzical 