Ieri noapte, prin intermediul emisiunii Prog Metal Show, am avut ocazia să schimb câteva impresii cu doi dintre componenții trupei Iris Divine (originară din Centreville, statul american Virginia). Subiectele s-au limitat la ultima realizare discografică, anume albumul Mercurial (lansat pe 20 mai – anul curent). Deși, ca fan Karma Sown și The Static and the Noise, materiale pe care le-am ascultat la vremea lor (inițial datorită denumirii formației care mi s-a părut tare mișto), mă rodeau degetele să întreb ce s-a întâmplat cu Kris Combs (piesă extrem de importantă în mecanismul anterior) de-a părăsit gășca pe la începutul pandemiei, m-am abținut de dragul rugăminților DJ-ului ce imploră sâmbătă noapte de sâmbătă noapte să țin cont de faptul că muzicienii invitați, în general, sunt extrem de sensibilicoși și de prețioși cu disponibilitatea lor, posibil și cu jovialitatea pe viitor (credeam că doar prin România mai avem de-a face cu orgolii bizare).
Conversația și întreg interviul pot fi audiate pe pagina de Podcast a show-ului menționat.
Așadar, dincolo de neplăcerea mea obișnuită de a scrie recenzii după manual (le văd parțial rostul), nu voi insista asupra expoziției albumului. Navid Rashid și Scott Manley au proclamat ce aveau de proclamat, iar site-urile de profil, din câte am citit, pun punctul pe i.
De amorul artei, doar trei chestii vreau să las aici:
- Reacția muzicienilor când am zis că destule episoade îmi amintesc foarte tare de Pagans Mind. În primă fază, băieții s-au fofilat undeva între parcă și cu dacă. Pentru ca discuția să fie tranșată în cheia extraordinarei bucurii minunate de a găsi analogii unde, chipurile, se așteaptă (și noi, ascultătorii, virtual ne așteptăm) mai puțin: sau, ca să fiu mai exact, euforia comparației involuntare, neplănuite. Haios a fost realizatorul emisiunii care cu abilitate mi-a fasonat curiozitatea sub forma: are you familiar with a band called Pagans Mind? Și mai simpatică a fost reacția imediată a lui Scott care încerca pe fundal să spună cu jumătate de gură că poate, parcă auzise în treacăt de norvegienii menționați, profitând de conexiunea telefonică deloc fericită. Oricum, am ținut la finalul temei să remarc intenția pozitivă din toate punctele de vedere. Americanii stau formidabil la capitolul găsit vorbe.
- Coperta. Minge la fileu care i-a pus pe trăncănit mai abitir decât o făcuse eseistica muzicală. Senzația mea fusese că art work-ul ar arăta cool imprimat pe un tricou dacă… și până să termin fraza, muzicienii s-au și angrenat în osanale aduse graficianului Shane K. Gardner; un tip extrem de inspirat în a trage foloase de pe urma efectelor din primul capitol de Paint (rocknrollsocialite.com) și din intuiții uzuale. Totuși, cu dreptatea în mână (sic!), am notat pe chat-ul emisiunii că umanoidul cu floare ofilită trimite vizibil către vestimentația și postura Babymetal – folosite în cazul ultimelor intro-uri din concertele japoneze (de după maturizarea fetelor). În plus, am mărturisit și că aș fi înghițit shipping-ul triplu în raport cu pretul tricoului dacă ar fi lipsit focul ăla drag
`n`drop. S-a băgat publicitate în căști (scene dintr-un stand-up comedy local). - În fine, i-am întrebat ce părere au despre faptul că albumele anterioare le-am downloadat (nu cumpărat), cu toate că, prin SUA, riscam teoretic pușcăria. Mi-au răspuns că toate realizările lor sunt la liber pe YT, evitând discuția generalizată. Producătorii abătuți (soț și soție) mormăiseră ceva cum că și-ar dori să difuzeze mai multe treburi, dar că emisiunea lor n-are un sac fără fund. S-a pus repede batista pe țambal. Deci, până la un eventual reportaj cu Metallica, am amânat acolo pornirile forțate de evenimentele de dată recentă plecate din convingerea că ideile trebuie și trebuie în primul rând să fie difuzate în ciuda autocrației anumitor gândiriști. După care iar au luat caimacul meme-urile sonore.
Printre altele, ar mai fi de subliniat și mărturisirea artiștilor potrivit căreia nu știu ce concert Pain of Salvation le-a influențat decisiv parcursul. Nu de alta, dar îmi luasem bilet la următorul Artmania tocmai datorită amărăciunii lui Gildenlow. Sper să-mi recuperez banii – suedezii și-au amânat spectacolul de pe teritoriul ardelenesc pentru 2023 (sper ca până atunci celelalte fete tinere din familia scandinavului să rămână în viață, iar variantele Sars-Cov-2nnn să treacă testul bișniței EU).
De asemenea, Mercurial face paradă, pe lângă Pagans Mind-ul observat, de subgenuri diferite. Muzica americanilor Iris Divine e o paletă foarte largă. E suficient să înșir ca repere nume precum Led Zeppelin, Pearl Jam, Queensryche, YOB, Red Fang etc. plus câteva inserții funk și chiar jazz. Rămâne discutabil în ce măsură tehnicul ireproșabil compensează uniformitatea emoțională. Oricum, cu toate că Nashid și Scott acordă, cel puțin declarativ, o atenție deosebită clișeului prog power, eu cred că Mercurial este o mostră interesantă de prog. stoner modern.
Sunt multe idei bestiale în capul muzicienilor din Iris Divine. Foarte multe! Dar, în prezent, trio-ul doar profită de abilitățile inginerești și de o etichetă iscoditoare fără ca pateticul să-și joace rolul firesc. Or, eu sunt un simplu ascultător.
un gând muzical 