Mama e un troll. Cică: oh, ce tare! Obosit și copleșit cum erai, plin de cârcei în mijlocul caniculei, bietul de tine tot și-a găsit puterea să ducă un trandafir la oscioarele din cutie! Vai, vai, vai! Sper totuși că nu te-ai apucat să povestești prin cimitir de noua X. Dacă se supără Cornelușa?
Inteligent și special cum sunt, am replicat grav: nu se supără, probabil înțelege.
Mama: cum o înțelege și pe vecina? Mă rog, dacă nici Cornelușa nu mai acceptă natura…
Eu: era prea tânără și izolată ca să știe din alea. Iar eu, oricum, înfruntând realitatea morții, mă eliberez de iluzii și speranțe false. Stoic.
Ea: ce-i drept. Plus că pe vremea aia s-ar fi bălăngănit doar prin leagăne. De sine stătătoare! Dar dacă e omnipotentă și omniprezentă?
Eu: m-ar scuti de drumuri.
Mda, pe vremea aia. Adică începutul anilor 80. Demența lui Ceaușescu combinată cu absența internetului probabil o ținea departe de fantezii înaintea vremurilor ei. Nu știu dacă apucase măcar să se masturbeze. Oricum ar fi fost exemplificarea cronologiei, deci irelevant discuției noastre, dar aproape sigur nu ar fi sărit anumite etape, fie și în contextul autoeroticului firesc.
Nu că n-ar fi cunoscut până la urmă și partea cealaltă. Tot om era. Însă la momentul alegerilor aproape decisive n-ar fi avut creierul deja făcut terci. E bine și cu lumea asta liberă a mea. Și nu prea era bine cu lumea bolșevică a mamei.
Totuși, vedem că în numele libertății de azi se ignoră sufletele distruse. Dacă nu cumva chiar se revendică libertinajul. Masturbarea e ceva sănătos, nu însă și asistarea (despre participare am vorbit cu alte ocazii) la viol, abuz și trafic de carne vie încă din fragedă tinerețe. Or, pe internetul liber al nostru, profilul uzitat este cel al pornografiei fără carte de muncă – și nu includem relele de muscă.
Așadar, de-abia acum am înțeles că mama, deși parte din fenomenul Piața Universității în simplă calitate de studentă, nu a încercat să insufle un spirit anti-comunist… cum am tot crezut vreo 30 de ani la rând. Și cum recent începusem să reneg. Ci o presupunere care nu înghite de-a-ntregul, indiferent de butoanele decidenților.
Discursurile prezente ale politicienilor, formatorilor de opinie și intelectualilor de TV încearcă să contureze lumea noastră ca pe un soi de ideal pentru care trebuie să luptăm orbește: că nu-i ca-n comunism! Din păcate, alte neajunsuri (în speță anii optzeciști) nu anulează deloc nenorocirile din prezent. Confuzia e infernală. Retorica, dopată. Putem accepta starea milioanelor și milioanelor de fete futute și distruse în public doar pentru că avem acces la drepturi negative? Bineînțeles că nu (altfel n-ar mai exista din start instituții cu rol protector – care, evident, nu-și îndeplinesc misiunea).
Mizerie sub preș a devenit dictonul principal după care ne ghidăm lumea liberă. Alternativa descrisă sub formă progresistă nu vindecă, cu atât mai puțin protejează, ci face selecții spartane. Secundă de secundă ni se bagă pe gât, la oră de maximă audiență, doar basme dualiste în mass-media așa-numit liberă: noi suntem binele, ăia erau (sunt) răi. Nuanțele însă au infinit mai multă potență decât dorește unilateralitatea. De exemplu, se deplânge situația copilului ucrainean (pe bună dreptate) din prezent, dar se ascund copiii morți de mâna unor ucraineni aplaudați la scenă deschisă (și nu de ieri, de azi, ci de vreo 10 ani încoace).
Chiar și dacă sfera internautică ar fi existat la timpul fetei, regimul socio-politic n-ar fi expus-o pe Cornelia. Desigur, nu dintr-o voință educațională sinceră, cât mai degrabă din ideea că plăcerea trebuie să aibă o singură sursă: conducătorul iubit, mama noastră (care făcea sex cu minorul Andrei Duban fie vorba între noi), partidul etc. E o realitate însă că nu China comunistă de azi contribuie la expansiunea incontrolabilă a traficului de carne vie pe internet, ci occidentul liber.
Prin urmare, am ajuns la convingerea că nu mama m-a mințit când înjura stalinismul urmat de neocomunismul lui Iliescu. Cei care încearcă să mă prostească sunt și susținătorii unui alt soi de dictatură, anume libertocrația. Neoliberalii. Ne referim la arhanghelii jumătăților de adevăr: #rezist, Mihai Șora, Alexandru Muraru, Cristian Tudor Popescu și așa mai departe. Intenția corectă cred că ar fi speranța unei lumi care e riguroasă când trebuie, liberă când trebuie. O a treia variantă, adică. O variantă care să preia concret atât drepturile negative, cât și drepturile pozitive. Căci cea actuală e o struțo-cămilă absolut tembelă. Cea trecută și-a dovedit sterilitatea.
Întâmplător, fata din imaginea aleasă de canalul rusesc RGN pentru piesa Dream Demon – Fool Me seamănă teribil cu fotografia în sepie a Corneliei: Cornelia pe care astfel îmi place mereu s-o așez între noi și forțele șmechere (demonul Greciei Antice parcă la o chestie similară se referea). Imaginația e stârnită și de frumusețea ei pseudosicofantă. De la mimică până la coafură, artwork-ul realmente lasă impresia că cineva i-a făcut portretul-robot fetei mele. Ce se adaugă, dincolo de reprezentarea personală, e mâna stângă care sugerează protecția pântecului. Expresia feminității este întărită de geometria piciorului (stâng) dezvelit – la fel și sânii aparent exagerați (sporirea oricum se manifestă – natural – în momentul alăptării, deci depășirea condiției în scopul patronajului vieții în clipele cele mai vulnerabile). Pozitia mâinii drepte… de fapt întreaga ei ținută ne-ar descrie clipele de după asalt. Iar natura noastră cred că trebuie exaltată pentru cum e, nicidecum în numele doctrinelor-eșec care favorizează minoritățile nechibzuite.
un gând muzical 