Black Hellebore – Disorder (2021)

A fost oarecum firească prima replică pe care realizatorul emisiunii Prog Metal Show mi-a dat-o azi-noapte după ce am concluzionat că recentul album al trupei franceze Black Hellebore s-a încadrat în categoria (printre puținele) sonorităților descogestionate și parcă plutitoare – difuzate în cadrul recentului program radiofonic informativ rock american: Și te anunț că Delain are o nouă voce și o nouă formulă (ținute la secret până la finalizarea viitorului material din motive pe care probabil le deduci… ștacheta… mai ales în privința gagicii)!

Știam de secretomanie. Unele site-uri vorbesc despre controversata Glennis Grace (printre altele, a fost arestată după ce s-a bănuit că împreună cu niște amici a bătut un vânzător dintr-un supermarket din Amsterdam LOL!) că i-ar urma feciorelnicei și prietenoasei Charlotte Wessels. Westerholt probabil fie ține prea mult la aspectul vocal (care în definitiv ne interesează pe noi), fie vrea să atragă atenția prin cooptarea unei personalități în antiteză cu fosta lui voce. Fie ambele. Dar nu despre Delain e vorba acum! 😀

Black Hellebore aduce destul de mult cu Delain, într-adevăr. Și cu Epica. Și cu After Forever. Etc. Însă pe noul material, denumit Disorder, se amestecă (sau măcar încearcă) elemente progresive și pop-metal care nu debordează de originalitate, dar care sunt respectabile (în sensul maleabilității de factură jazz) și tare plăcute.

Iar prin conceptul de jazz eu unul înțeleg și anumite exprimări electro-rock atmosferice (prezente pe albumul de față) – improvizația ca natură curioasă. La urma urmei, fenomenul de acumulare stă la baza expresiei sincopate. Desigur, păstrând proporțiile și metaforele la locul lor. Black Hellebore e în general o trupă mult prea degajată pentru a atenta la ritmurile matematice cu ștaif. Doar că Cyrielle Duval, solista vocală pe care o vedem și-n coperta de album, susține din plin intimitatea și mobilitatea rădăcinilor. Și poate că reacția Delain a venit și pe fondul informației conform căreia Charlotte Wessels fusese de fapt prea jazz nostalgică.

Mai mult, Cyrielle este și producătorul discului. Cu alte cuvinte, solista nu are doar o forță vocală incredibilă, ci și aptitudini de a-și transpune predilecția în pachetul finit. Desigur, Stephan Forte, liderul Adagio, se află în spatele compozitiei tari (versuri, orchestrație etc.). Însă nu cred că Disorder ar fi ieșit în evidență fără contribuția personalității lui Cyrielle. Anthony Osche (chitară, bass, pian), probabil prietenul vocalistei judecând după desele colaborări dintre cei doi în trecut și Jelly Cardarelli (baterist și inginer de sunet) completează echipa de bază.

Albumul este destul de scurt. Măsoară puțin peste 36 de minute. Asta nu împiedică deloc diversitatea, nici nu bagatelizează.

Preferatele mele sunt Release Me, un pop metal melancolic ce amintește de euforia Leaves’ Eyes în variantă Liv Kristine, și Open Up Your Mind pe care aș cataloga-o drept sexy metal, în sensul că legătura muzică-vers conține suficient de multă exuberanță încăt să ne fericim câteva minute cu posibilitățile condiției – este și piesa pe care Cyrielle dovedește că poate cânta orice stil muzical, incluzând metale extreme (personal o prefer în dauna Alissei White-Gluz). De asemenea, Mother Earth aduce în discuție un prog. ambiental cu mesaj afectiv recurent. Combină întrucâtva piesele amintite mai sus. Refrenul din My Difference e memorabil, la fel și tenta gothică din Unchain care i se potrivește de minune solistei.

Diffraction, deși e o melodie instrumentală situată la granița dintre Dream Theater și Fates Warning, nu aduce aproape nimic interesant. Dincolo de faptul că Black Hellebore are nevoie de Cyrielle pentru a nu se plafona, piesa în sine are mai degrabă rol de preludiu (deși sunt convins că muzicienii s-au luat ceva mai în serios). Iar compoziția ce dă titlul albumului se pierde în idei. În plus, pare că este copleșită de statutul de etichetă. Sunetul voit grandios nu își găsește echilibrul sincer remarcat în prima parte a discului.

Într-un interviu acordat revistei Breathing The Core, muzicienii Black Hellebore au declarat că sunt influențați de o paletă largă de subgenuri. De la Metallica la Bring Me The Horizon, de la Guns`n`Roses la Dream Theater. Asemenea afirmații le găsim la fiecare pas în planul artiștilor de a-și disimula neajunsurile (ascultăm de toate, combinăm de toate, deci la o adică lipsa inspirației e scuzată de amalgamul pretențios). Ei bine, trupa de față cred că reușeste în marea majoritate a timpului să îmbine utilul cu plăcutul. Iar cel puțin simpatica frațuzoaică Cyrielle Duval e de urmărit atent și pe mai departe: privirea ei gravă e dublată!

Spânzul Helleborus e o plantă foarte interesantă. Anumite subspecii(?) (iertare dacă spun vreo enormitate botanică!) pot fi complet negre. Ridicol de rezistente, preferă condițiile extreme, supraviețuind inclusiv pe timp de iarnă, în ciuda neadaptării cromatice, deci teoretic vulnerabile. Motivul: e toxică. La rădăcini! Ați prins șmenozeala? Cică poate crește bine-mersi și într-un ghiveci de balcon orășenesc… dacă folosim mănuși și mască de protecție. În orice caz, coexistența negru-alb o regăsim în mai toate trupele rock/metal cu fete în rol de soliste (forță & feminitate). Nu e nimic ieșit din comun. Doar că Black Hellebore, spre deosebire de masele stilului ce profită de pe urma licențelor poetice, chiar sună bine. Cyrielle cu greu poate fi contrazisă. Iar din moment ce floarea mai e denumită și Trandafirul Crăciunului, pe mine unul m-a convins: că doar Cornelia s-a dus fix într-o zi de Crăciun… optzecist. Pentru ca-n capitalism să fie saturată de trandafirii mei comerciali despre care am vorbit cu alte ocazii. Cine știe? Poate ar trebui să-i duc un ghiveci cu o drăcie din asta (superbă). Dar în cimitirele libere se fură 😦 Nici nu știu dacă s-ar mai potrivi cu spusele mamei care zice că trandafirii (ăștia obișnuiți) sunt ca ea: delicați. Adică ca Cornelia. La urma urmei, fata mai e pe aici doar pentru că s-a nimerit să fie frumoasă la vremea ei și eu s-o cunosc la vremea mea. Și nici măcar eu nu-s capabil de silințe analogice.

To much tolerance leads to intolerance
This drama worship, a media dictatorship

release me…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s