Along Came a Spider – Your Reckoning

Ce-mi place la trupa asta din Cleveland este că împrumută diverse stiluri muzicale pentru a da o notă mai credibilă filmului omonim. Nu că ne-ar preocupa cinematografia respectivă foarte tare, exceptând, poate, experimentul (militar zic gurile rele) The Blair Witch Project. Dar, probabil pentru a ne convinge că pelicula e totuși spericioasă, că muzica de film (în general) nu e chiar atât de frivolă sau doar pentru a masca eșecul extravaganței (a se citi în notă comercială) lui Alice Cooper (mai ales la bătrânețe), Along Came A Spider se întâmplă să preia inspirat câte un pic din genurile grele care alcătuiesc, pe lângă scârțâitul leagănelor, fondul sonor compatibil șocurilor de pe axa animație-dezagregare. Acum… na… cine ar fi fericit, în afară de mine, dacă s-ar întâlni cu o moartă? Pe de altă parte, una dintre surorile bunicii spunea că nu îi e deloc frică de morți: mai scârbă mi-e de omul-porc. Desigur, femeia gustase direct tragedia deportărilor din WW2. În comparație, ni se pare cel mult haios orice sângerete rânced și mai plin de viermi decât cireșele din import la suprapreț lovite cu viteza unui Paul Mazurkiewicz.

Ieri, pe lângă cimitirul de unde mai nou îmi trag consilierea terapeutică (datorită celei mai frumoase fete din istorie – moartă și probabil necunoscută lumii încă din zorii anilor 80) la vârsta mea mijlocie lipsită de fonduri pentru terapia cabinetelor private ale psihiatrilor intelectuali de TV, au trecut două cetățence cam de-un leat cu delimitația ăleia de-i las trandafiri. Tipele: desprinse parcă dintr-o catedrală gothică ilicită unde se ascultă doar Cock and Ball Torture. Un soi de furou măsurat identic, din piele, ciopârțit (dress code – deci de un oarecare profesionalism vestimentar, semn al situației permisive, deci mesaj public precis), cu volane gen Arthas în dreptul umerilor, le acoperea cât de cât jumătatea superioară. Cea de jos nu era acoperită de aproape nimic. Pointilismul abunda, firește, atât pe chipurile lor, cât mai ales pe picioarele unde, bănuiesc, se afișau lumii niscaiva inscripții stimulante într-o cariocă selenară – pe post de tatuaje veritabile. Fetele n-aveau treabă cu lăcașul mortuar, ci se îndreptau către rata de Popești-Leordeni. Mai mult, râdeau în hohote, privind doar înainte. Sau una la cealaltă. Bineînțeles, apariția lor a stârnit rumoare prin cam toată Piața Sudului – șoferii claxonau, enoriașele bombăneau, călătorii se împiedicau. Deși evident aveam de-a face cu un fals în acte (remarcabil, e drept). Radiau, dincolo de faptul că erau realmente extrem de agreabile, oricum greu să nu atragă privirile fie și involuntar, chestie care m-a făcut să mă gândesc că nu mă deranjează deloc dacă momentul ogivalo-bercenar e un pas spre evoluția lor fonetică. Pur și simplu fetele juisau atunci printr-o manieră de sorginte muzicală. Cam ăsta cred că e și atributul Along Came a Spider. Am ajuns să fiu convins că forța sugestivă, cât timp are la bază o speranță însuflețită, căci insigna muzicală se ocupă în primul rând cu bucuria vieții, nu împiedică demersurile coerente, ba dimpotrivă: le favorizează răspândirea. Mă gândesc dacă nu cumva apariția dubioasă a tandemului exact la despărțirea mea de Cornelia coincide cu renașterea muzicii de atitudine (subgenurile de rigoare). Situația globală parcă ar susține iar furia cetățeanului. În plus, de curând am remarcat că se tot încearcă grefarea posibilitaților ultimelor Windows și Linux în metalele borcănate. Acum nu putem downloada Carcass până nu-ți repară ea netul! 😀

Site-urile de profil spun despre Along Came a Spider că se încadrează pe coordonate neo-post-hardcore, neo-post-rock, neo-post-stoner, neoprog, neoindustrial, neo(?)groove metal și metalcore. Aș adăuga și un pic, ca să fiu mai interesant, j-pop, deși muzicienii nu știu dacă s-au uitat și la The Ring. După de după de după modernism. Ok. Se spune că fiecare generație își inventează repere proprii. Dincolo de încadrări, cert e că atmosfera e suficient de ventilată și de pusă cap la cap încât să atragă atenția.

Lead-ul de chitară cred că face diferența (situată cumva mereu pe fundal) între palpitant și mixtura de obicei exagerată plus aparentul dezacord dintre un refren Nickelback și ceva elemente Insomnium. Nici Children of Bodom, Slipknot sau Pantera ca influențe n-ar fi de neglijat, la care s-ar adăuga o nouă colaborare Kreator & Lacrimosa, cu toate că abuzivul respectivilor îmi pare ținut în frâu. Oricum, totul se îmbracă într-o cultură pop cinematică interesantă. Neopunk cu influențe Rage Against The Machine? 😈

Dacă nu te numești Sound Horizon, factorul horror nu prea poate fi luat în serios sau, în orice caz, curentul cu greu poate fi subiect de teorii. Oricâți dolari s-au cheltuit pe sforțări vizuale însoțite de muzici pe măsura sacadărilor cardiace în raport cu psihologia dintr-o bulă exploatată, produsul finit cel mult ne trimite tot către acel Memento Mori arhicunoscut. Erau unii care vedeau în Bacovia, spre indignarea criticilor literari, tocmai scoaterea la suprafață a vieții – exaltarea existenței, nicidecum apologia topeniei. Așa am ajuns eu să cred că atât secvențele de groază via HBO, cât și sunetul metalelor extreme, nu sunt altceva decât instrumente pentru a detalia viețile noastre care de altfel sunt îndoielnice – ne luăm un job ca să mâncăm, eventual ca să ne creștem copiii făcuți îndeobște din dorința de a ne îndulci statutul de ratați pe care poate nu l-am merita – măcar în primă fază. Cu toate că, de cele mai multe ori, creatorii chiar se iau în serios. Rușii de la RGN, când au ales-o pe fata din imagine pentru una dintre cele mai dark piese Along Came A Spider, sunt convins că n-au acționat la întâmplare. Mi-au dovedit deja că-s extrem de calculați. Eu unul am zis la primul contact: impunătoare gagică! După aia s-a conturat escatologia. Poate fi și o chestie pur personală: un fel de fiecare cu ce-l doare. Numai că, insist, tipa stă totuși în picioare. Încă e în picioare! Picioare, evident, ornamentale. Ba chiar, datorită perspectivei de turn Pisa, de arhitectură plastică, se dorește evidențierea motivelor verticalității (umane), în ciuda climatului și orbirii ei. O fi interpretarea mea mult prea bogată în fantezii a mobilului numit Cornelia, Fata din Vis care la drept vorbind doar reaprovizionări mi-a adus (minus banii dați țiganilor pe trandafiri care oricum se ofilesc în câteva ore), habar n-am de ce, sau poate pur și simplu mi-a plăcut teribil parada modei sudicelor neohipioate bucureștence fix în preajma geometriei pe care nici măcar nu se sinchiseau s-o ia drept alibi: mega autentice, cum ar veni. Ca să parafrazăm trupa în esența sa pseudoepigonală: de ce dracului și-or bate joc decidenții de asemenea zâmbete mișto…? Și știți scena când până și bazaconia cadaverică vomitată din televizor simte pentru o clipă nevoia de iubire și protecție?

I never liked the world anyway
I dig my hands in the dirt
Pull out a fist full of worms

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s