Atwood – Ghost

Am zis undeva pe social-media noastră că Tool este prog. pentru începători. La nici trei secunde am primit amenințări cu moartea. Inutil să mai ridic două degete cum că de fapt voiam să fac un mare compliment: dezlipește ascultătorul adolescent, un oarecare simț estetic nu diminuează din valoare/merite, plăcerea nu trebuie mereu hiperbolizată etc. Pe altă zonă (ca exprimare), intenția era comparabilă fenomenului Linkin Park. Nu contează atât de mult că răposatul Chester & co. nu-s King Crimson cât pot duce la King Crimson. Care după aia, cine dracului știe?, poate chiar la Mozart. La fel (sau mai ales) găști de gen alternative Tool. N-am mai apucat să mă apăr, că așa e lumea noastră liberă: ban, troll nenorocit care nu știe ce e aia muzică bună care nu înțelege profunzimea minunii (minunii! editorialele noastre sunt mai mereu sursă de umor involuntar) care… la drept vorbind s-a cam terminat cu Ænima (și sunt open mind, nu știu de ce dracului nu-mi fac cont pe Tinder!) care mă-ta e rus, așa mai departe.

Raportându-ne la preocuparea asta cu deschiderea, mai ales că în România pur și simplu nu acționează vreo schiță formativă, ce să mai vorbim despre existența unor publicații implicate de profil?, pe site-ul de față ne-am propus în general sonorități care în primul rând pot stârni curiozitatea, cu tot riscul de a pica testele experților și atoatecunoscătorilor din scutece (români). Iar grupul italian Atwood se încadrează perfect în tematică. Poate printre cele mai nimerite compuneri cu atribute de perspectivă.

Dacă luăm doar starea de fapt autohtonă, remarcăm o evidență banală: majoritatea tinerilor lâncezesc printr-o muzică… hai să-i spunem: comodă. Și am convingerea că segmentul aproximativ 15-30 vegetează nu pentru că ar fi complet idiot. Nu pentru că tinerii români sunt atât de tâmpiți încât nu-și pot asimila măreția transcedentală. Ci pentru că nu li se oferă cadrul pentru a-și putea pune cât de cât mintea la contribuție. Ba mai mult, norocoșii îi execută-n public ori de câte ori au ocazia: păăăăăăăi iooooo când ascultam și făăăăăăceam și dreeeeeegeam și ioooo acum înțeeeeeleeeeg și faaac șiiii dreeeeg.. și nemernicii ăștia mucoși se duc la Untold și-n Centrul Vechi și nu știu să comenteze glumițele lui Caragiale și nu văd geniul hazului de necaz…

Da, se duc aproape toți la Untold și-n Centrul Vechi pentru că doar Untold și Centrul Vechi și haz de necaz li se livrează. Se comportă ca niște drogălăi de ocazie sâmbătă seară de sâmbătă seară pe străzile alea pavate în speranța că așa mai uită de lagărul corporatist. Din când în când ajută și fardarea #Vama Veche. Ca o paranteză: nimeni nu s-a ocupat de traducerea (decentă) operelor lui Nietzsche în limba română (altfel, e plin de Bookfesturi). Dar câte reviste rock pe bune avem ca să pretindem altceva? Vreo trei. Și alea publică o dată pe an (fără exagerare – Maximum Rock n-a mai publicat o recenzie din 2017!!!): oricum cu ton de circuit închis – norocoșii pentru norocoși. Câte posturi TV rock/jazz/clasic avem? Rock TV/FM e un penibil playlist Winamp (prima versiune) care rulează aceleași și aceleași 10 melodii. Nimic interactiv, nimic variat (la drept vorbind, în mare, nici calitatea desfășurătorului nu satisface foarte tare). Latura jazz și muzica clasică sunt acoperite de cabliștii noștri doar via străini (Mezzo). Nimic autohton. Preluări la virgulă. Florian Lungu, săracul, își spală azi proteza. Și cât râdeam de stilul lui Iosif Sava! Măcar securiștii ăia stârneau cumva interesul! Pe FM… dar cine mai ascultă FM-ul în afara taximetriștilor? Lenți Chiriac cred că se mai ascultă doar pe sine.

Pe lângă nivelul general tern, avem o altă mare, mare problemă – poate chiar mai nasoală: adaptabilitatea. Inteligenții și docții, câți au mai rămas, capabili să miște lucrurile, se cramponează de o așa-zisă axiologie dacă nu tembelă, măcar anacronică. Azi, chestii ca Youtube, Spotify, Discord, WordPress, Blogger etc. au vizibilitatea importantă. Asta e situația. Nu vă place, protestați la Universitate împotriva evreilor care au făcut ei Facebook care vor să spele creiere care masoni. Ei bine, cărturarii (fie și veritabili) nu se coboară, domnule, la nivelul Youtube: căștile cu puf, telexul, izolarea de tip SRR, pixul, hârtia și pseudomixerul Electrecord (era să zic comunist) dau seama erudiției sigure! Rezultatul bulei păguboase îl vedem limpede pe stradă zi de zi. Iar nu tinerii sunt de vină. Cum dracului ar putea fi? Părinții mereu găsesc alibiuri – zeci de ani și-au ascuns incompetența în spatele așa-zisei cenzuri = blestemul bolșevic. A venit internetul, granițele s-au deschis (chiar mai mult decât era cazul), iar mișcarea noastră muzicală (de un anumit nivel) își e tocmai contrariul. Simpatic cum astăzi se privește cu nostalgie la timpul care se considera principal vinovat pentru decalajul cultural. Avem pe aici o imaginație formidabilă când trebuie să ne dezvinovățim.

Ni s-a tot spus că în România nu putea exista un Pink Floyd din cauza regimului. Dar în mileniul ăsta ce ne oprește să avem un Riverside? Sigur, se poate opina, bazându-ne pe cifrele și statisticile care ne parvin din aria sistemului de învățâmânt (alafabetismul funcțional), că presupusa deschidere nu e altceva decât o libertate voalată, iar educația e tot o spoială, însă cu alte haine. De unde și efectele gemene cu anii comunismului.

Vorba lui Ilie Dumitrescu, merg mai departe și spun: câți dătători cu părerea muzicali, fie și amatori, ca mine, fac tentative apreciative pe Youtube în limba română? Eu am găsit doar trei, și ăia membri în niște trupe cunoscute și demult ofilite. În Finlanda, un cetățean din 20 are un canal online unde se exprimă pe te miri ce producție muzicală. Oare și de-aia trupele lor ajung headlineri pe scene internaționale în timp ce arta noastră e în moarte clinică? Pardon, dar sunt prea bătrân ca să mai cred în fatalități și-n Zalmoxe cel veșnic surghiunit de universul hain și invidios. În România, pentru generația tânără în ansamblul ei, contează doar Shelly. Pentru că doar Shelly se vede. Și nu e de vină Shelly. Nici ăia care se închină la Shelly. Nope. Grupul cu pricina zău că nu are cine știe ce puteri supranaturale de absorbit mase. Ba chiar sunt haioși!

E drept, platformele astea moderne au un soi de altgoritm care nu-ți permit nici ele ieșirea dintr-o limită (pre)stabilită. Dacă veneam acum de pe Marte, picam în fața unui televizor Pământean românesc, sigur dădeam la search numai Carla`s Dreams. Apoi Youtube îmi va recomanda pe vecie chestii strict similare. Or, un tânăr nenorocos, prizonier în marginile cu pricina, nu-și va putea exprima sufletul. Se va duce doar la adunările unde se învârte tava și unde se pipăie condensatori. Youtube e un soi de Dumnezeu: îți dă (oho, și dă!), dar nu-ți bagă-n traistă. Prin urmare, cred că e în primul rând de datoria societății avizate să găsească metode de a impulsiona. Dar la noi nu se animează lucrurile câtuși de puțin. O fi și de la sumele ridicole din PIB ce se alocă educației.

Atwood mi se pare un proiect extrem de flexibil. L-aș da ca punct de pornire într-o eventuală nouă configurație. Deși numeroase trupe încearcă să lege punți istorice, prea puține reușesc șă-și atingă scopul. Atmosfera crudă, totodată sintetică, e ancorată în actual fără a neglija elementul diacronic. Ca să explic ce vreau să spun printr-o grozăvie personală, m-am văzut iar, ca de obicei în ultima vreme, la mormântul celei mai frumoase fete din istorie. Eu din 2022, cu toate problemele lumii mele, în dreptul imaginii moartei din 1982; care fie doar și prin sepia de rigoare te face să te întrebi ce încurcături comunitare or fi bântuit-o atunci, mai ales că era în plină cunoaștere. Iar Atwood – Ghost joacă atât pe teritoriul dansului contemporan, cât și-n practica progressive.

Nu știu cine e personajul pe care rușii de la RGN l-au ales (în 2020) pentru piesa asta. Probabil că povestea fetei e concludentă. Eu, în 2022, mă uit doar la spicele alea de grâu și la mimica ei. Mi se pare, ca să fim rusificați mizeri până la capăt, că eroina, prin postura sa răsucită, se uită cam strâmb la ce se presupunea că trebuie să-i watch her back. Iar ea e tânără, deci nu cred că e responsabilă pentru foametea globală cu iz #.

Tell me where you are
I can’t reach the stars
How do i get there?
Somebody tell me, tell me
You’re a ghost, I would follow

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s