All Ends – Road to Depression (2010)

Canicula îmi dă mereu stări de tristețe exagerate. Cum era aia… Cei vii se mișcă și ei descompuși, cu lutul de căldură asudat, e miros de cadavre, iubito… ne oprim aici. Nu-i neapărat mai rău ca-n trecut, am 34 de ani și în viața vieților mele n-am trăit asemenea fenomene meteorologice, dar actualul mereu e cel mai important.

Mă bucur că David Popovici a făcut și a dres pentru bunăstarea conturilor lui bancare. Fără ca la competiția din Budapesta să participe cei mai buni înotători din lume. Extraordinar! Și mă bucur că filosoful Mihai Șora remarcă necontenit aptitudinile sportivului acvatic. Fără îndoială că performanța e totuși notabilă, cu atât mai mult cu cât în România nu există bazine decente. Dar aș vrea ca filosoful Mihai Șora, pe care de altfel nu l-am întâlnit în niciun text de studiu în anii facultății de filosofie, să zică mai multe despre Popoviciu. Nu de alta, dar viața mea e fix la fel dacă Popovici câștigă sau nu medalie. Pe de altă parte, dacă Popoviciu distruge pădurea Băneasa, pentru ca mai apoi să fie protejat și nerestituit de occident, da, îmi nenorocește existența. Știu, înțeleg. Puiu nu e putinist, nu e comunist, nu e stalinist, nu e bolșevic. Totuși, în lumea asta liberă, fără orci și hoarde, nu prea mai pot respira. La propriu.

Alți filosofi, precum Bernard-Henri Levy, spun că Zelensky e noul Churchill: His heroism, calm and proud, not needing a taxi, just weapons to protect his people. He is the #Churchill of our time. Nici din francez nu cred că se vor da vreodată examene serioase.

Luna trecută ai mei i-au făcut bunicului parastasul de 6 luni. Și sigur, exceptând-o pe mama și pe bunica, nimeni n-a vorbit cu mine la reuniunea solemnă. Pentru că eu le spusesem rudelor în proximitatea înmormântării să mă lase-n pace pe vecie. Totuși, mă miră oarecum că mi-au acceptat declarația. La urmei urmei, eu sunt un june care n-am școală multă și sunt și tâmpit. De ce s-or pune la mintea mea…

Dar nu asta e important. Ci urmarea datului la unison din farfuria cu colivă. Stația de autobuz Piața Sudului. Un om al străzii bătea câmpii stând pe banca refugiului. În sensul că înjura trecătorii. Vine autobuzul meu, dau să mă urc, moment în care din buzunar îmi cade telefonul mobil. Bietul dement mă ia și pe mine la perpulis. M-am întors și i-am tras niște perechi de pumni și palme, suduind cu patos. Noroc cu ceilalți călători care în mare s-au răsucit și ei ca să mă oprească din a-mi vărsa până la capăt frustrările, dezamăgirile și mediocritatea pe bolnavul ăla.

Stația cu pricina se află cam la 200 de metri de mormântul Fetei din Vis. Lângă care tot stătusem jumătate de an și recitasem cum vreau eu să trăiesc și pentru ea, s-o fac fericită, măcar s-o amuz, presupunând că o mai exista pe undeva. Și tot visând cât de mult aș vrea să fie aici.

Ieri, într-un supermarket (nu știm cum se face, dar cea mai interesantă estradă acolo are loc), dau de un paznic cu aere ninja care îl bruftuluia pe un copil de vreo 5 ani ce făcuse imprundența de a intra în senzaționala tarabă neoliberală cu o trocaletă din aia de plastic mai mică decât pungile cu cereale pentru câini amplasate fix în mijlocul vânătorului de pradă. Puștiul, însoțit doar de o bunică destul de absentă.

Domnul vigilent, cam la 40-50 de ani. Beteag de un picior. Strâmb pe o parte a mutrei, deficiență ascunsă printr-o mustață măsurată geometric cât să evalueze decalajul medical dintre nări și aria buzelor. Printre alte calități impozante. Deci, entitate ideală să apere casierițele expuse chiar la intrare. Cinste afaceriștilor occidentali! Eh, ce contează dacă la o adică năvălește vreun dement mai mare ca mine și, încurajat topologic, face trăsnăi și ravagii? Donăm niște flori, lumânări și ursuleți de pluș pe caldarâm, hashtageam că vânzătoarele vâzuie inutilul card Mega în Rai, cu îngerii, firesc, și viața telurică merge mai departe, IBANUL occidental nu se împiedica. Lumea noastră liberă, neputinistă, e o feerie. Câtă luciditate antreprenorială și câtă democrație divizate și-n distinsa prevenție! Nu ca-n Rusia cea Rea!

Nu m-am abținut și i-am zis, pe un ton care acoperea cam toată incinta, să-i vorbească frumos copilului. Că doar nu intrase cu bombe și mitraliere!

Vezi-ți, dracului, de treabă!, îmi răspunde Kakashi de Mega Image

Strâng din dinți: cea mai bună pradă? HA!

Și replic: futu-ți morții mă-tii de cretin! Băga-mi-aș pula-n mormântul mă-tii!

El nu se lasă: pe cine înjuri tu, mă, ochelaristule, vrei să ai probleme?

I-am dat direct cu rafturile-n cap. Consecința amenințării l-a lăsat văitându-se printre cartofii chilieni congestionați, morcovii peruani și merele cu viermi vândute la suprapreț prin șapte mâini unite în diversitate. Aștept o distracție cu miliția.

Concluzia: dacă mi s-ar fi îndeplinit marea dorință și Cornelia ar fi fost lângă mine, făcând chestii animate împreună cu mine, mersul pe stradă, de exemplu, oare ce ar fi simțit? Ce ar fi crezut? Delicata s-ar fi speriat? În ambele episoade îmi amintesc printre picături că eram pur și simplu injectat. Apucat, sălbatic. Și în raport cu cine? Păi cu doi nenorocoși.

Mama, care s-a întâmplat să fie de față la ultima scenă, mi-a ținut apoi o prelegere morală pentru prima oară în 34 de ani. Nu m-am simțit deloc confortabil. Dar deloc! Oricâți mușchi de ultras lazial îmi umflu de obicei… Și e mama, cea mai bună prietenă a mea! Cum ar fi fost să îmi spună (și) Cornelia că poate amărâtului din stație îi e dor de mama lui sau că și-ar dori să fie cu femeia în care eu tot îmi băgam și-mi scoteam? Cum ar fi fost ca tocmai Cornelia să-mi atragă atenția asupra insistenței funerare din limbaj? Cum ar fi fost ca Cornelia (bag pula-n analfabeții care cred că e cacofonie) să-mi recite versurile piesei All Ends – Road to Depression? Așa, extradiegetic!

E drept, fondul ultim nu-l regret. Dar deloc! Mai ales că tot văd un univers în care o fetiță cu o elocventă acadea în gură e pur și simplu violată din toate părțile fără ca nimeni să facă nimic pentru a o scoate din starea aia. Estul atacă estul, ruși se fut cu ruși, vestul le dă arme să se fută mai departe, centrul aplaudă. Apoi sancționează – buzunarele mele în definitiv. Ori permutări și aranjamente.

Forma însă mă agită. Pe mama a scârbit-o. Pe Cornelia, probabil, aș fi pierdut-o definitiv. Cum le-am pierdut pe toate. Eu Petrini, băi, nu fufele alea: ce să mă mai fac!

Am zis 1… 2… să continuăm cu numerotarea.

3. Citesc că se continuă aruncatul cu bolovani în Mirela Vaida. Din categoria amintită: cu ce se mai ocupă cetățenii Uniunii Europene. În loc să arunce cu bolovani în Ursula și în toți psihopații ăia incompetenți care ne distrug viețile, unii cetățeni au o problemă majoră cu aia de organiza Mireasă Pentru Fiul Meu. Iar alți cetățeni, deloc puțini potrivit numărului aprecierilor din social-media, sunt puternic implicați în conflictul dintre pseudocântăreața de muzică populară și niște nebuni. Firesc, Ursula doarme liniștită.

Mai departe. Marta Kostyuk: o jucătoare de tenis din Ucraina. Cred că e prezentabilă. Și cu lovituri acute, material highlights chiar și când pierde. Am văzut-o și pe viu la un turneu din București. Tipa răspândește o energie molipsitoare. Iar dacă ar mai da jos vreo 5 kg, chiar ar fi… aerodinamică. În orice caz, personalitatea ei primează… credeam… doar că mai devreme, după victoria ei împotriva Barborei Krejcikova, căutând informații care să mă lumineze de ce dracului tot stagnează de atâția ani pe la mijlocul 100 WTA, deși are niște arme de top 10, am descoperit niște declarații aiuritoare de tip Che Elina Svitolina Guevara pe care blonda le-a dat săptămânile trecute: rușii din circuit sunt nașpa (or fi – adevărul e că Medvedev ăla e chiar mai ridicol și mai blatist decât Kyrgios), și, mai grav, că poporul ei (????) nu va ceda vreodată, nu trebuie să cedeze!, bucățele din libelulele și mâlul bazilului Donului… etc. etc. știți placa dacă nu sinucigașă de-a dreptul, măcar împotriva instinctului de conservare.

Nasol. Exagerez, dar aveam pretenții mai mari de la fata asta frumoasă. Că e frumoasă… pana mea… Că pe aberanta și poale-n brâu și pushera Svitolina doar Monfils cred că o poate plăcea. La ce au folosit discursurile patriotice decupate din jurnalele lui Condurățeanu? La ce folosesc? Copii au murit și mor din cauza narativei absurde. Marta????

Sigur, ne rezervăm precauția de a nu trece cu vederea nici varianta ca dătătoarea cu paleta în minge să fi fost împinsă la contribuția propagandei occidentale pro-înarmare – ne rezervăm dreptul că fantoma de la Kiev să nu fie pe bune, cum spuneau eroii prin martie. La urma urmei, e și ea doar o țărăncuță care aleargă într-un chenar ca să-și câștige existența.

Sunt dependent de Bixtonim de vreo 15 ani. Prețul efedrinei solubile s-a triplat față de lună trecută. Desigur, Putin e de vină. #slavaPfizer

Nici nu vreau să fiu nemernic, 12 points goes to Kalush Orchestra!, și să afirm că mor de foame din cauza corectitudinii politice care favorizează refugiații ucraineni… Totul pare însă mai tembel decât configurația înfășuraților cu Coran în brațe din UK care au prioritate la orice angajare doar pentru că au Coranul în brațe. Tinerele spălăcite britanice, Katie Swan gen, mai bine se împuiază și își înșiră cărucioarele cu plozi făcuți pe repede înainte decât să-și dezvolte naibii personalitatea.

Claudio Lotito e un tâmpit calic. Iar nu face transferuri de Doamne ajută. Deci, La Mia Lazio iar nu va prinde Champions League.

Bunica-mea (90 de ani) trebuie să se opereze luna viitoare. Nu știu cum se face, dar n-a avut probleme de circulație timp de 89 de ani. Până când și-a făcut vaccinul anti-Covid. O fi coincidență. Hâț băftălău. Acum, la aproximativ un an de la înțepătură, brusc i s-au descoperit problemele extrem de serioase, dezvoltate, aflate la limita limitelor, pe vasele de sânge. Un deget i-a și necrozat ca efect al barajului apărut din neant. Profesorii deja discută varianta amputării piciorului.

N-am bani s-o duc pe mama la un fizioterapeut cu creieri în cap. Adică în privat. Iar multiplele ei fracturi, incluzând aici și una de coloană (probabil una dintre cele mai nasole leziuni cunoscute), necesită întreținere specializată ca să nu… sufere. Și ca să nu se degradeze văzând cu ochii.

Apropo, aș vrea să-i spun intelectualului de TV Mihai Șora, luptător cult #rezist, înainte de a-i bălăngăni și lui coliva, că cetățeanul are nevoie de mult mai mult pentru a fi liber. Nu e suficient să dai din gură ca să nu taci și nu e suficient să te fârțâi de colo colo. Zău că nu e!

Revin la Lazio, boul ăla de Lotito iar nu cumpără fundași. Nici portar. Degeaba iar o să exceleze Immobile, Zaccagni, Pedro… tot 5-6 e ținta realistă. Sau cumpără… Romagnoli? Mai bine îl recicla pe Nesta. Era la fel.

Simpatizez eu cu Rapid pentru că chipurile nu autocrație, pentru că Iuliu Baratky, pentru că Dan Coe, pentru că Steaua și Dinamo sunt în esență un putregai politic, dar limbajul lui Daniel Niculae a ajuns să rivalizeze cu cel al tovarășului Răzvan Burleanu. Era să zic Gheorghe Cioară. Fără vreo aluzie.

Mănânc o dată pe zi. Atât îmi mai permit. Deh, dacă nu mi-a plăcut cartea…

Fetele din jurul meu spun că nici prin gând nu le trece să facă copii. Zic ele: cu ce să-i crească?

Una singură a rămas gravidă. Prostuța cică e îndrăgostită. Iar eu sunt paralel îndrăgostit de ea. Cu voia Corneliei. Fără să-l dezamăgim pe tată, tipa visează la Călin Popescu Tăriceanu. Probabil pentru că n-a prins gloria lui Petre Roman.

Spre seară, după maineventul Wrestlemania din Mega Image, am ațipit. Chiar obosisem. Și am visat așa: eu, fosta din copilărie, Sailor Moon adică (Sailor Mercur, ca să respectăm tradiția și freza Oanei Sîrbu), fosta din adolescență, Rebellion in Dreamland, profesorul de filosofie Valentin Mureșan, cel mai bun prieten, Forza Știința! aia fără Olguță și interlopi mai tatuați ca Lebron James, Dan Negru, Leylah Fernandez, Robert Turcescu, Dan Filoti, Monica Bârlădeanu și sfânta care probabil m-a adus până aici (nu mai știu nimic de ea), toți într-o prăpastie nocturnă montană. Ploua ca dracu. Se face că eram (re)trimiși incognito de nu țin minte cine să recucerim planeta Terra aflată sub dominația unor extratereștri nașparlii. Plănuiam noi contraatacul în bezna vântoasă, moment când îmi bipăie ceva în buzunarul paltonului Itachist. Era o cărămidă din aia Nokia. SMS: îți ajunge! Semnat – sora fostei logodnice, virtuală cumnată care nici acum nu înțeleg de ce mi-a stârnit imaginația excesiv, ea fiind o pițipoancă (a refuzat să se vadă o vreme cu amicii ei din cauză că nu avea carnet de coducere). Sau poate că fiind în paralel și învățătoare dedicată de 1-4, formatoare serioasă de copii, mânca o dată la două zile. Și când mânca ceva tot nu se dezlipea de pregătirea orelor de mâine. Căci activitatea unui cadru didactic se duce mult dincolo de orele propriu-zise din școală. Ghinion! Sau poate pur și simplu pentru că, deși avea niște picioare și un zâmbet de top 10, a refuzat calea scurtă, chiar și dacă asta a însemnat prima ei înfățișare pe malul Mării Negre la vârsta de aproape 25 de ani.

Ea fiind româncă. Olteancă. Trăitoare în România. HA! Nu și-a permis până mult după facultate să vadă cu proprii ochi Marea aia de căcat și litoralul ăla infect (și când și-a permis a fost mai degrabă datorită unei chete în branșă! – neoliberalii îi zic team building).

Nu știu exact ce simt intelectualii de TV de au mereu priorități extravegante, dar e cert că nu-i ok ca o fată frumoasă, curată, inteligentă și implicată să aibă mațul gol din pricina certitudinii că cineva totuși trebuie să-i învețe pe copii să scrie și să citească.

Nu mi se pare ok ca în lumea noastră liberă, neputinistă, să nu-ți poți permite nici măcar să vezi Marea Neagră dacă ești din Craiova, ești învățătoare – ieșită oarecum din tradiția educativă românească de lemn – și nu ești curvă.

Nu mi se pare ok să nu îți poți permite să ai apucături de pițipoancă. Căci ce altceva e pițiponceala dacă nu posibilitatea de a trăi fără teroarea zilei de mâine?

E minunat că pentru David Popovici s-au găsit fonduri din rezerva națională pentru a-i omagia victoria obținută la o competiție unde nu au luat parte cei mai buni înotători din lume. Dar oare n-ar trebui premiați – sau măcar remunerați mai de Doamne ajută – cei care ne învață copiii să scrie și să citească? Eu cred că da. Deoarece un stat poate merge mai departe și fără prioritatea David Popovici, însă nu și fără învățători.

Pe aici cred că ar trebui definită (și susținută) mai clar granița dintre automatizare (industrializare) și necesitatea unei minime predictibilități. Altfel, mă tem, spuma noastră vitală, mereu nevoită să înfrunte, cu stomacul gol, nula stalinism vs neoliberalism, va fi întodeauna pe minus, oricât de multe like-uri ar primi analizele pshiatrico-filosofice.

Nu știu alții cum se masturbează, spre disperarea ălora din AUR, dar eu ejaculez precoce gândindu-mă cum îl rupe Nezuko pe Alexandru Muraru! Așa, în numele maximelor lui Titulescu. Alea #muierăzboi – extrapolăm, că ne doare la bașcheți, n-am luat parte la bisericuțe sumare, deci nu avem mâinile pline de sânge ruso-rus, și adăugăm în paradigmă conflictul pe bune (nu basmele zelenskyene de Netflix) dintre guvernele/mamele noastre, ale tuturor, diversitatea pizdii cu alte cuvinte, ce dictează la punct și virgulă politicile guvernelor (banii publici adică) chipurile alese local, dar care deviază voința cetățeanului după bunul plac al unor Comisii constituite ca la barbut, și cetățeni precum noi. Sau, mai exact, în numele acțiunilor nonsinucigașe (eventual empatice, posibil utilitariste) ale băiatului lui tata – Regele Mihai.

Căci Nezuko, deși inițial om devenit drac (infectat), refuză să-și piardă omenia. Am vrut să-mi mai cumpăr un tricou cu o secvență superbă ce-o evidenția în ultimul sezon Demon Slayer. Nu, nu aia când picioarele ei senzaționale, venos-noninsensibile, dădeau seama celei mai mișto creații de pe Terra: picioarele frumoase de fată (măcelărirea psihopaților pe fond, alternativele prostovane pe formă). Ci jalea revendicată. Clipa când sentimentele ei o iau înaintea impulsului circumstanțial. Suntem oameni, bla, bla.

Dar n-am bani. Asta e. Trăiesc într-o lume liberă, nonputinistă, tac dracului. Noroc cu MAMBA că pot sta ca tamba.

Depresia nu se contopește cu necăjeala. Primul termen nu e de competența noastră. Nuanțele, ramificațiile, categoriile evident mai joase, însă le putem observa. Neliniștea delimitativă totuși se cam stinge când realizezi că tristețea favorizează apariția depresiei. Deci, că supărarea aparent inofensivă (în raport cu factorul vital) contribuie cumva la bunăstarea cămătarilor afectivi cu diplome în pshi + sufix. De TV. Ăia de la Obregia sunt salahori, vă zic din experiență. LOL!

Se abuzează de cuvântul depresie. Zicerea e în top 30 search pe Google.ro. Trist/tristețe… familia lexicală, în fine, e dincolo de top 1000. Or, depresia e o frontieră pe care n-am experimentat-o, n-o cunoaștem, nu vrem s-o știm, limitrofă prin excelență, dar pe care o acceptăm drept pericol major. Final BOSS, cum ar veni. Și simt că spre Kirito & Asuna & Klein la nivelul 74 ne împing decidenții noștri. Iar mișculația nu pare a fi cu nimic mai nobilă decât putinismul: scapă cine poate nu e deloc o directivă ok. Metoda contemporană (vestică) selectivă amintește de perioadele când lipsurile științei obligau. Lacuna coercitivă poate fi acum măcar parată. ALO! E anul 2022!

Road to… zice supergrupul All Ends. Poate pentru prima dată muzicienii implicați – cu năravuri de stil In Flames – redau sonorități mai logice (bag pula-n gura ălora care se închină la gradele de comparație) pe filieră Mostly Autumn. + Korn + Sabbath + The Police + Smashing Pumpkins + Coldplay + Evanescence… ce să mai, belea crossoverul!

Mai am multe exemple de tristețe. Închei pur și simplu, după cum i-am mărturisit la beție unui bun prieten, că mă doare ciudat de tare neputința de a vorbi cu Cornelia. Ea, cea mai drăguță fată din istorie, a murit cu cinci ani înainte să mă nasc eu. Știu că a fost, scrie acolo negru pe piatră, îi duc oarecum amintirea mai departe, îi duc trandafiri de toate culorile, îmbogățesc astfel mafia țigănească de profil, sunt complice la cămătarii cromatici, mă slobozesc cu parohul cel puțin o dată pe lună din cauza ego-ului meu, din cauza poziției lui și datorită expresivității ei imortalizate, deci nu e complet vreo născocire, dar totuși n-o pot vedea pe fată dincolo de medalionul funest unde îi stau oasele. Oasele însă sunt pe bune! Iar eu, când mă sictiresc de lumea noastră liberă, de himere și propagandă, de stalinism și/sau neonazism travestit în #, mă duc la ele. Îmi par infinit… Cornelia îmi pare cumva infinit mai reală decât dimensiunile ce mi se prezintă (vestice, estice, de dreapta, de stânga, staliniste, Consilii Europene, NATO) drept opțiuni irevocabile.

De fiecare dată când sunt acolo, lângă oasele și imaginile bătute de timp ale Corneliei, mă gândesc ce ar crede alții despre situația unui reticent declarat (nu neapărat și nihilist) care stă și bolborosește la rămășițele unei oarecare moarte din 1982, deci despre starea unui ipocrit perfect. Degetele convulsionate de la picioarele fetei abătute alese de către rușii RGN pentru piesa menționată, extensii parcă aflate într-un cârcel continuu, sintetizează treapta de ratat pe care sunt nevoit s-o aprob.