Star One – Space Metal (2002)

Proiectul Star One s-a născut dintr-un prieteșug urmat de un hai sictir. Bruce Dickinson, legendarul frontman Iron Maiden, și Arjen Anthony Lucassen, explorator fecund (poate cel mai) de factură operă rock modernă, au vrut pe la începutul anilor 2000 să îmbine poppishul din lacrimile dragonului cu patosul metal pe fundamente clasice prog., totul adaptat pe gustul amatorilor de nevoia unei direcții mai concrete (cel puțin spre deosebire de activitatea lui Lucassen în Ayreonul nouăzecist). Dar tocmai când ideile căpătau contur și albumul incuba, pe olandez l-a învins euforia, vorbind în public despre colaborarea nu neapărat extravagantă, dar oricum de natură să stârnească mari așteptări. Lui Dickinson nu i-a convenit oficializarea planului înainte de vreme (antrepriza dobândită în timp probabil) , astfel că viitorul i-a rezervat englezului doar sutele de mii de lire obținute din concertele-mamut unde audiența vrea să mestece aceleași compoziții Maiden de până în 1990.

Din fericire pentru cei care au o pasiune pentru featuringuri (în special plasate pe poziții prog. – unde se presupune că fiecare muzician contribuie cu esența sa deosebită la o lucrare universală), Lucassen era deja un obișnuit al parteneriatelor dificile – personalități puternice și artiști cărora totuși a reușit să le rupă din timp pentru a fi prezenți la înregistrările și chiar concertele teatralului Ayreon. S-a reorientat destul de ușor. Aveam să aflăm mai târziu, tot din gura sa, că piesele alcătuite & Dickinson îi sunau prea bine pentru a fi abandonate. Dar fie din motive contractuale, fie pur și simplu dintr-un soi de suflat în iaurt, nu le-a inclus în catalogul Ayreon, ci a înființat supergrupul Star One.

Nu știm dacă denumirea e o mică înțepătură la adresa lui Dickinson (oricum eu eram vioara întâi!) și nici nu prea ne interesează. Cert e că fazele space, pe care le bătătorise în Ayreon, cosmosul fiind dintotdeauna muza lui, și-au găsit în Star One o abordare mult mai melodică decât precedentul material și mai legată de noul val power.

Însă, fără a face rabat de la maniera rockului progressive, Lucassen nu doar că s-a axat aici pe reducerea ascunzișurilor, dar a reușit să reînvie stilul-macaz din Deep Purple – Perfect Strangers ori să facă un power Iron Butterfly. De altfel, sunetul de orgă Hammond și linia melodică fac trimiteri evidente. Recontextualizare, firește. Anul nașterii influența în egală măsură.

Totuși, olandezul nostru e un artist pentru care contează diversitatea și lumea din jur. Privind retrospectiv, prea multe trupe (sau chiar supertrupele) de profil (prog/power în general) au dovedit lacune capitale la capitolul varietate. Atunci ascultătorului îi venea natural un disc Ayreon. Azi este notabil.

S-a ambiționat și l-a substituit pe Dickinson cu: Russell Allen, Floor Jansen, Dan Swano și Damian Wilson. Adică cinci dintre cele mai potente și/sau charismatice voci din istoria rockului.

La tobe nu s-a complicat și s-a încredințat colegului său metronom din Ayreon, Ed Warby. În schimb, pe clăparii Jens Johansson, privit atunci ca fiind un fel de simbol symph/power, datorită momentelor din Stratovariusul lui Tolkki, și Erik Norlander, profesor în materie, i-a pus destul de serios la treabă.

Dar cea mai pitorească prezență este Dave Brock: pionier space rock. Am speranța că orice meloman care se respectă a auzit de Hawkwind, grup care la sfârșitul anilor 60 contribuia la fenomenul progressive cu capul printre stele. Muzicianul polivalent ia parte la Star One într-o formă extra-atractivă: o ediție specială lansată după albumul de bază unde putem asculta un Medley Hawkwind în variantă Lucassen.

Împreună au meșterit un album în care melodicitatea heavy dă mâna cu gândurile space. Interesant este că o serie de trupe și albume din următorii ani par să exploreaze la virgulă spiritul acestui disc. Prin urmare, cred că Space Metal înseamnă mult pentru o anumită mișcare muzicală. Ghinionul discului a fost lansarea sa într-o perioadă Hammerfall, deci reticența publicului tânăr în a mai face concesii prog. Pe de altă parte, latura prog. implicată nici nu se ridica la pretenția (șabloanele) matematicii trecute. Astfel, primul album Star One am impresia că s-a plasat foarte mult timp pe o nulă nedreaptă. Din păcate sau din nefericire, opera rock n-a livrat la nivelul așteptat, așa că azi putem spune că Space Metal e de fapt un album grozav ce trebuie recuperat.

Plus că, în sine, oferă suficient de multe subdiviziuni, care nu-s deloc perisabile, încât ne delectează aproape o oră cu istoria rockului (dansabilă).

(trecem peste scurta introducere atmosferică). Albumul debutează cu un atac power metal aflat sub semnul Queen. (1) Set Your Controls se încadrează deopotrivă pe tendințele vremurilor Helloween peste care se aplică delicatețea Journey ori Rush. De subliniat că, pe lângă importanța clapelor, Lucassen ne spune din start să degustăm corurile gospel: prelungirea religioasă aduce elementul uman într-un univers complex. Stilul indică poate cel mai mult colocviul Dickinson – sonorități apropiate de Number of the Beast ori Powerslave.

(2) High Moon conține componente Led Zeppelin în atracție cu rockul space. Explozia modern(istă) se lasă așteptată. Percepția incompletă, într-o astfel de circumstanță, poate fi totuși substituită de Luna ca (etern) simbol al feminității.

Cred că Songs of The Ocean este cea mai discutabilă și interesantă piesă de pe album, în sensul că Sisters of Mercy pare a dori însoțirea amprentei Deep Purple. Se aude și Saxon un pic. Gothicul însă e fundamental. Aduce o perspectivă diferită subgenului având în vedere tematica ecologică. Sau, ca să fim mai corecți, avem un truism, nicidecum mai puțin valoros doar pentru ca e truism (ori ironie – emotivă), care ne vorbește despre omenirea visând dincolo de frontiere (și chiar cucerindu-le) în timp ce oceanele de lângă oferă și azi întrebări fără răspuns.

Paginile oficiale ne avertizează că (4) Master of Darkness e împărțită în două: omonimul si Laserfight. Fanii Star Wars își pot interpreta pasiunea și sub senzația Dream Theater.

(05) The Eye of Ra, după cum insinuează și denumirea, adaugă faze orientale. Subgenul oriental prog. metal era în 2002 destul de necunoscut publicului larg. Din nou, Led Zeppelin pare a fi atomul de legătură psihedelic (?).

Frank Herbert și ale sale Dune sunt reproduse firesc(?) tot cu tentă arabă în (07) Sandrider. Eu din romanul respectiv am reținut doar alegoria apei: avantajul resurselor naturale ce merită (mai mult) respect și protecție. Când ajungi să-ți bei transpirația în lipsă de altceva… cam nasol. În rest m-a plictisit destul de tare. Totuși, oricât de hazlie e moda din a face caterincă pe seama Gretei Thunberg, realitatea tristă ne spune că Terra și oceanele ei au cam devenit o biată groapă de gunoi plină de plastic. Curios cum nu doar Putin, Rusia și China contribuie la nenorocire.

Exceptând vorbitul chitarelor la unison (haos sugestiv) și tonul jos ce vor să bage de seamă atmosfera nașparlie, nu cred că Perfect Survior (08) suprinde foarte exact agitația seriei Alien. Iar la mijloc se vrea a fi zbuciumul lui Ellen Ripley printre drăcovenii.

(09) Intergalactic Space Crusaders este de departe hitul albumului. Și îndrăznesc să afirm că e și-un hit de gen (rock). Mai târziu, grație acestei piese, destul de mulți artiști au vrut să-și îndeplinească visul de a fi polițiști spațiali. Lucassen, evident, a vrut să fie muzician când era mic. Vocaliștii ne imaginează un dialog între David Bowie și Ronnie James Dio. E suficient pentru a stârni măcar curiozitatea.

(10) Starchild încheie albumul într-o manieră pe care am putea fără probleme s-o considerăm epică în ciuda alungirii. De la Type O Negative la Queensryche, de la country blues la metal etc. Cel mai mult, dacă ar fi să insistăm pe ralonjă, mi-au plăcut apelurile la Pink Floyd. În altă ordine de idei, deși subiectul probabil implică la rândul ei o creație populară, finalul l-aș putea caracteriza drept manifest simplu a la Lucassen întru grandoarea generației tinere (și generației încă nenăscute). Arta cât de cât respectabilă a contrazis mereu grobianul de moment de tip: #rezistă (și atât), Fetițo cu Acadeaua!

În încheiere aș vrea să mai remarc două lucruri: 1 Russell Allen – dacă cineva mai avea dubii că americanul este una dintre cele mai ajustabile voci din toate timpurile… Space Metal clarifică orice dubiu. Solistul e (din nou) senzațional. 2. Balansul liric dintre (auto)parodie și antrenarea socială sinceră – via tematici de film S.F. – conving atât ascultătorii din zonele fasului metamorfozat, cât și ancorații puternic în realitate.

We have to save them, we have to try
We can’t just watch while the innocent die
Let’s steal this ship and start our crusade
Powerful allies will come to our aid

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s