Mindmaze – Back from the Edge (2014)

Amicii de la Prog Palace Radio se duc aproape săptămânal la concerte cu formații mai puțin cunoscute pe care le observă în vederea extra-promovării în show-ul online de sâmbătă noapte. La recenta cântare, toate trupele le-au lăsat o impresie plăcută, ba chiar au vorbit la superlativ despre fiecare muzician, dovadă că fragmente din întreg desfășurătorul ne-au fost redistribuite și nouă în ultima ediție radiofonică. Cel mai mult mi-a atras atenția trupa Mindmaze. Și realizatorilor de asemenea.

Impresia PPR a fost strâns legată de cadrul unde s-a desfășurat concertul respectiv – într-un club destul de intim. N-au spus-o cu subiect și predicat, dar cred că este evident: vocea solistei Sarah Teets.

De la ea trebuie începută discuția. Și poate chiar terminată.

Stilul prog./power, din care aș evidenția sub comentariu solitar și precaut latura mofturoasă, suferă azi o mare criză de identitate. Încerc să mă dumiresc cum că genul în sine reclamă eforturi considerabile (inaccesibile la lejereanu) ori că e foarte greu de găsit un echilibru între melodicitate și tendințe math. Cert e că mai toate trupele din zonă fie se complac într-un mimetism circumspect (chiar dacă se întâmplă să mai și sune bine), fie sunt extrem de plictisitoare și atât. E păcat, pentru că stilul are capacitatea de a deschide multe drumuri în rândul persoanelor curioase, dar limitate de mediu.

Dar Mindmaze are o vocalistă aparte.

Sarah, spre deosebire de mai toți colegii și colegele de breaslă, nu se ia la trântă cu portativul. Raza ei de acțiune, pe la curusurile specialiștilor, ar fi undeva la mijlocul tabelului. Are însă toate emoțiile specifice jazz-ului. De aici, cred, și magia despre care vorbeau DJ-ii. Nu ne putem imagina muzica jazz cântată în fața unei câmpii interminabile, nu? E ca și cum am face dragoste în public. Cu public, adică. Mie mi-a amintit de Viktoria Simon, o altă solistă cu trăsături mai degrabă afectuoase (sincere?) care ne oferă delicii prog. fără a fi senzaționistă.

Eh, la chestia asta cu senzaționismul ar fi de discutat mai mult. Russell Allen, de exemplu, salvează (sau măcar maschează) cu potența sa incredibilă alungirile Symphony X. Mai că-mi vine să zic că timbrul, maniera, cel puțin pentru un ascultător obișnuit, are importanță decisivă comparativ cu nerespiratul 3 minute în șir pe scena nu știu cărei opere. Desigur, păstrând toate proporțiile și respectând toate dilemele vechi.

Apropo de Symphony X, căci nicio construcție muzicală nu poate accentua o voce dacă întregul e complet tras de gâlci, Mike LePond e prezent la datorie. Bass-istul grupului etalon (genului) amintit face parte din echipa Mindmaze. Și cred că pentru prima oară se simte și el bine. În sensul că nu mai trebuie să distileze de n ori sunetele pentru a fi credibil și pentru a plăcea.

De asemenea, Jeff Teets, fratele vocalistei, e un chitarist și clăpar de nota 10.

Dar nu abilitățile ăstora au importanță prin foile noastre. Ci cum reușesc artiștii să încânte audiența.

Păi, cel puțin pe acest al doilea lor album, cred că se înscriu pe lista premianților. Sunt foarte puține momente de umplutură sau de surprinzător gratuit, ba se și evită delicat platitudinea catchy (abordarea respectivă are meritele ei separate). Iar dacă baza instrumentală totuși nu satisface exigentul, Sarah (pe valul sonor) cu siguranță că trebuie să miște tot. Complementaritatea voce-instrumental e probabil factorul principal în aprecierea unei formații (cu voce LOL!). Tipa trage fiecare sunet după ea. Iar ăia din spatele ei nu se împopoțonează.

De fapt, Sarah trage metalul prog. actual după ea. Știu, e o exagerare. Nu e unica figură interesantă. Însă lirica space prog. (prezentă și aici) nu poate niciodată divorța de climatul jazz. S-a cam uitat treaba asta indispensabilă (de unde și aceleași riff-uri metalice, izolate, sacadate simplist, pe care le regăsim în afectarea trupelor tinere de profil). Fata subliniază din plin, probabil fără să vrea (mai repede avem de-a face cu limite suculente circulare), nu neapărat niște cutume solide, dar în orice caz niște armonizări. Pare că instrumentalul a fost scris mulțumită abilităților ei, nu invers – invers însemnând mai nou: mă fac negativ fie ce-o fi și cum o fi.

Nu putem să nu remarcăm și alte puncte forte ale albumului. The Machine Stops (5) cred că va fi un punct de reper peste o vreme. Datorită acestei compoziții am convingerea că în curând nu se mai vor mai face trimiteri doar către Fates Warning ori Dream Theater, ci și către soundul Mindmaze. Excelentă compoziție de gen. Through the Open Door (2) conține rotații foarte inspirate a la Iron Maiden. Moment of Flight (3) și Consequence of Choice (6) extind frontierele (din toate punctele de vedere). Onward (8) este un deznodământ clasic, dramatic, și o perfectă ieșire din scenă.

Mindmaze – Back from the Edge e o piesă de rezistență a subgenului. Unde Sarah Teets ne spune pur și simplu… cât de mișto sunt fetele 😀 – aduce în discuție un anumit factor uman pe care mecanizarea progressive de dată recentă pare că l-a uitat (începând și terminând cu epigonii lui Michael Romeo).

Primul disc, Mask of Lies, e doar varianta demo, deși conține piese de luat în seamă (Holy War). Resolve, ultima producție, e repetiție convențională – până și Sarah a început să țipe exagerat (falsetto) forțată de împrejurări. Spre toamna a.c. se așteaptă un nou album din partea americanilor.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s