Takahashi Hiro – Taiyo ga mata kagayaku toki (1994) – Yu Yu Hakusho ending

Trandafiri, prietenie, iubire, imolație, Cornelia, luni dimineața. Sau când subcultura j-pop se întâlnește cu Roy Orbison și Eric Clapton.

Era prin 2006. Mama își rupea piciorul din nimic, semn că Cernobîlul, fie și supraviețuit, începuse să-și ceară clar tributul. Toată ziua respectivă nu m-a afectat atât cracul propriu-zis (la urma urmei nimic vital), ci gândul că de atunci încolo va fi din ce în ce mai complicat (a fost) – cancerului, chiar și într-un stadiu ce necesită scoaterea a trei organe plus ciopârțirea altor trei, îi poți trăi, dar el te va bântui tot restul vieții într-un fel sau altul. Ca să mă liniștesc, am încercat în orele cu pricina să dau de fata pe care o iubeam de-a dreptul dement. Să plâng și eu în brațele cuiva dacă tot eram singur pe planetă, exceptându-le pe femeile astea două (ar mai fi fost bunicii, dar nu voiam să-i aiuresc). Amorul nu mi-a răspuns. Până aproape de miezul nopții când, la auzul pățăniei mele de peste zi, a ținut să replice doar: nu știu dacă mai simt ceva pentru tine.

Microsfere ceramice.

Avea dreptate să dea cu mucii în fasole. În anii precedenți nu mă comportasem cum ar fi trebuit cu o fată de altfel la locul ei. Ba chiar o forțasem deseori la situații absolut tembele. Am mai vorbit despre asta, nu reiau alte detalii plictisitoare.

Mai important acum e că în noaptea imediat următoare am avut cerul pe mine. Nici măcar nu mai aveam chef să-mi tai iar venele în speranța că ceva. Așa că am apucat telecomanda, că tot neoliberalul, și am început să butonez. La un moment dat pe ecran a apărut un film animat care îmi amintise, ca grafică, de copilaria cu Sailor Moon și difuza alături de care puneam în scena curții blocului ultimele episoade difuzate la TVR. HA… zic! Cineva chiarface mișto de mine… oare de ce n-am insistat să rămân aproape de aia? De ce când m-a apucat pubertatea am început să fac pe cocoșul tâmpit și cu prima? Că uite unde am ajuns.

Și tot rememorându-mi erorile precum un bătrânel uitat de soartă, deși nu aveam nici 19 ani, sare în ochi replica unei triade din filmul rulat: dacă nu facem x chestie, nu vom putea da ochii cu Yusuke în viața de apoi.

După care trei băieți se reped la un soi de babau intangibil. Destinul lor, temporar, nu avea să fie mai bun decât al mortului. Atașamentul (puterea exemplului) îi mânase către o acțiune sinucigașă. Oricum ar fi fost eliminați, că rezistau, că ripostau sau că fugeau.

Apoi, în episodul următor, mortul învie. Iar băieții terfeliți, dintr-o dată, nu doar că se regenerează, dar ating cu celeritate, datorită reunirii euforice, un stadiu de +120% (deci peste limita limitelor).

Povești.

Închid televizorul: mâine, după ce vin de la spital, caut pe net tot serialul și îl văd de la cap la coadă. Bag în mă-sa celelalte apucături.

Am descoperit că filmul se numea Yu Yu Hakusho. Un anime optizecist care, aveam de asemenea să aflu, revoluționase industria de profil japoneză – exprimare artistică moderna ce nu doar că reacționează la neajunsurile societății nipone actuale, dar care și contribuie serios la PIB-ul țării. Deh, fiecare cu ce poate. Gălbejiții n-au falimentat statul cu Aventurile lui Piccolo și Saxo.

Centrul creației de greutate se învârte constant în jurul ideii că noi, oamenii, suntem capabili să ne autodepășim atunci când simțim visceral nevoia de a-i proteja pe cei pe care-i iubim.

Am uitat astfel de fata aia, de toate frustrările, de toate eminescienismele, și am zis că mai bine am grijă dracului de mama.

Și am mai zis că poate e timpul să fac ceva și cu viața mea. M-am și reînscris la liceu. Îl abandonasem din aceleași senzații venusiene cu iz emo.

Pentru că trebuia să și muncesc, am căutat un liceu cu profil seral. Să mă duc la cursuri după cârcă. N-aveam încotro. Adică aveam, dar mai bine muream de foame decât să apelez la Harpagonii și Stanicii Rațiu din neamul meu deosebit. Știu, eu eram boul prin de-ale tinereții valuri. Inteligenții maturi sunt mai practici. Vorba dulce mult aduce.

Primele zilele din noul liceu. Speriat de bombe. În ultimii aproximativ 5 ani, fără exagerare, vorbisem doar pe calculator, cu mama sau cu fata terorizată. Complet asocial.

Însă doi colegi, chiar mai mari decât mine, au ținut morțiș să mă readucă la viață. Habar n-am de ce, eu nu eram capabil să le răspund cumva.

Doi colegi zdraveni la cap. Doi colegi care erau în situația aia (retard diplomatic) oarecum din aceleași motive ca și mine: nevoiți să muncească.

Unul dintre ei, vorbea și scria o engleză realmente academică (mi-am dat cu adevărat seama de abilitățile sale când, mai târziu, ajungeam la Facultatea de Filosofie și dădeam peste câteva dintre somitățile limbilor străine de pe aici – la propriu). Avea la clipa întâlnirii cu mine vreo 25 de ani și nu terminase nici 11 clase. Că așa e lumea noastră liberă. Altfel e plin de licențiați, masteranzi și doctoranzi cu care nu poți schimba o vorbă, care sunt competenți în nimic. Analfabeți funcționali. O spun toate statisticile posibile și imposibile. Sigur, deeeee viiiiiiiinăăăăăăăă eeeeeee Puuuuuutiiiiiiin. Aha.

Celălalt, un om de-o luciditate dezarmantă, dar și de-un bun-simț exemplar, ce atunci bătea la 30 de ani… îți putea răsfoi la virgulă mai toate consecințele istoriei. Și nu la modul Moromete. Ci critic. Aveam să-i aflu și lui aptitudinile cu adevărat atunci când am dat de cursurile filosofiei politice.

Evident, ambii, nu aveau în palmares nici măcar Bacul. Primul nu-l are nici până în ziua de azi. Nu și-a permis. A ales să țină pe umeri bunăstarea celor pe care îi iubește.

Azi, cei doi sunt singurii amici pe care îi am în agenda telefonică. Ciudat, dar ăștia doi sunt în stare să sară în foc pentru mine… deși sunt un tip imposibil, capricios, orgolios, fițos, ridicol (se vede pe blog)… ce le-am pricinuit și lor destule neplăceri de-a lungul timpului. Am senzația că vor rămâne unicii până când crap, deși zău că nu-mi propun asta. Mereu când s-au strâns latul, ei n-au confirmat zicala conform căreia nu exista prieteni, ci doar momente de prietenie. Restul, vapori.

Fac o paranteză. Sper ca ei, amicii, colegii și cunoscuții din perioada aia să nu mă acuze prea mult de lipsă de tact. Sunt prea obosit ca să mă mai pot abține. Simt că trebuie să nu mă abțin!

Tot în perioada liceului menționat am cunoscut o profesoară de limba română. Când m-am înhămat la liceul cu pricina, ea preda acolo în primul ei an după absolvire, primul ei serviciu de cadru didactic.

Fată venită în București sub aura de șefă de promoție la Facultatea de Litere, Universitatea din Craiova.

Ne-am cuplat. Bănuiesc că o excitase bătutul meu de câmpii Luceafărul vs. trialismul Inuyasha-Kagome-Kykyo de la o teză. Și am stat bot în bot aproape 10 ani.

O fată, am mai zis, absolut serafică. Chiar și azi, după ce deja au trecut niște ani de la despărțire, tot nu cred că există multe ființe mai exemplare (examplar are grad de comparație? LOL!) decât ea. O aproape sfântă, am convingerea.

Cei trei mi-au devenit dintr-o dată: Kuwabara, Hiei și Kurama. Fără să-i caut neapărat. Viața e mișto. Și e cea mai importantă. Hai sictir cu #SlavaUcraina voastră!

Care s-au decis să atace babaul din creierii mei. Și au învins. Cred că au învins. Altfel nu mai respiram ok până acum, nu?

Profa a fost de asemenea Keiko. Am trăit-o și p-asta. Keiko a mea! O tipa frumoasă, deșteaptă și nobilă mereu gata să se sacrifice pentru mine. Precum a făcut-o Keiko în focul de la începutul serialului.

…în 2006, doar îmi imaginam, de undeva utopic, ca și-n realitate să mi se întâmple așa ceva. Mi s-a întâmplat. Hai sictir cu #SlavaUcraina voastră cu tot!

Din păcate…

  1. Eu n-am putut să-i răspund cu aceeași monedă. I-am ținut viața pe loc… I-am mâncat toată tinerețea de fată superbă. Ca la un moment dat să-i spun că mie îmi place pseudolibertatea… Că vreau să mă bat cu rivalii lui Raizen, lăsând-o la geamul închis. Ca Yusuke pe Keiko.
  2. Keiko există și în realitate! Se poate! Există și fete senzaționale! Dar nu-mi era de ajuns. Eu tot voiam ca alta/altele să fie Keiko. S-a adeverit în fapt că n-am școală multă (făcută la timpul ei) și sunt și tâmpit. Cine știe ce câini, ce oi…

Punte peste epoci.

Cornelia.

Fusesem cu ceva ritualuri ce mă depășesc pe ultimul 28 (data morții bunicului) la cimitir. Între timp, în București, se dezlănțuise codul portocaliu. Mama zice… luni – 30 mai – culmea, la fix șapte luni de la înmorântarea propriu-zisă – te poți duce iar să vezi ce s-a întâmplat pe acolo?

Mă duc, cum să nu mă duc, cu Cornelia (sau cu Elia LOL!) nu pot vorbi calm când e mama-soacră prezentă.

Și mai du-i ceva și Corneliei… că iar era pustiu...

………………………… pfffffffff, păi nu mă duc eu? I wanna flyyyy awayyyyy

7 dimineața. La florărie: patru din alea.

Și un trandafir. Mniam, mniam.

Ce culoare să fie, domnu`?

Nu știu, ceva mai… de sezon?

E pentru o fată, nu? Hihihihihihi (mă rog, ocheneala țigăncii tradusă). Uitați: unul mov spre roz, e perfect!

Special cum sunt, cumpărător de cărți adaos de la Jurnalul Național ca să-mi umplu biblioteca precum tot snobul, zic: hmmmmmm… LILA!

Țiganca: bu… buchet?

Lăsați așa. Că oricum le fură Elia ca să le ducă la vânzătorii din poarta cimitirului.

?

Cum spuneți, domnu`!

Iau florille. Ajung la Cornelia. Trei libărci imense mișunau pe crucea boss-ului din cavoul unde stă și ea – boss pe care-l cheamă fix ca pe mine, care inventase, în calitatea sa de intelectual interbelic, monumentul ăla belea. Plus un melc de jumătate de metru. Sinistru.

Așa faci… adică eu vin cu trandafir și tu… am oroare, n-ai aflat? Că doar ești moartă, se presupune că le cunoști pe toate! Paștele tău de cârlionțată…

ROOOOOOOOSEEEEEEEEE WHIP!

Storcesc demonii. Long Covid, sigur e Long Covid!

Gata, mi-am amintit de unde mi se trage!!!!!!

Kurama, personajul din Yu Yu Hakusho, are ca tehnici atacuri/apărări bazate strict pe puterea florilor: de culoarea trandafirului pe care ieri i-l dusesem Corneliei. Mă rog, eroul are și o inteligență mult peste medie ce contrabalansa eventualitatea fragilitate a plantelor pe câmpul de bătălie.

Cum am putut uita? Cum de-abia acum… doar în liceu, tipul cu engleza care, culmea, era foarte la curent cu fenomenul anime (de fapt… deloc culmea 🙂 asimilarea celei de-a 9-a arte era oarecum firesc în cazul său) îmi zicea, când io tot luam 10 pe bandă rulantă, că sunt… Kurama al… lor.

Mi-a zis asta și o altă fată, colegă de-a noastră, pe care aș fi vrut s-o invit la o plimbare în primul semestru. Dar avea un copil în grijă… că de-aia nu-și terminase nici ea liceul la timpul setat de rigizi. Se crăcise cândva. Dragoste de minoră fiind. Plătea prețul. Mi-a fost frică de responsabilitate, ca întotdeauna, deși la moment puteam jura că mă îndrăgostistem de ea. Noroc cu profa… în sfârșit. Admis la Facultatea de Filosofie, Universitatea București, căci aveam medie sexy, în special la factorul uman, am realizat că-s de fapt boul bălții, nicidecum Kurama.

Îi las trandafirul lila Corneliei, blestem gândacii departe de a fi calculat și calm precum demonul-vulpe, cu toate că încă mi se spune că fizionomia-mi ar favoriza obținerea de abonament școlăresc STB. Doar demonul-afemeiat mai respiră. În liceu aveam și părul lung, dar n-am putut vreodată atinge eleganța fitologică a lui Kurama. Au făcut-o alții. Mai ales mama când a zis chestia aia pe care am povestit-o de Paște: trandafirul e superb și delicat, ca ea.

Ajung acasă, intru în camera mamei. Se uita la Eurosport. Nu știu ce concurs de caiac canoe. Unde câștigătoarea dădea interviul de după întrecere.

Premianta… hai să zicem nu prea estetică, tocmai declara: am reușit să trec peste piedicile meteorologice datorită gândului că my boyfriend e alături de mine.

Mama (meteorolog de profesie): fleosc, hidoasa asta are boyfriend și eu sunt singură! Jaja

Să mori tu!?

Eu am 30 și un pic de ani și umblu cu trandafiri prin cimitire. Luni dimineața.

Totuși… lila… boyfriend…depășit..

Mereu am zis cum că Fata din Vis, Cornelia, a fost singura ce mi-a dat posibilitatea să experimentez în real toate scenele anime: Kakashi la mormântul lui Obito, Erza, Irene, Nezuko etc. cu toate implicațiile de rigoare. Fizice și chimice. Dar niciodată n-am acceptat de unde pleacă de fapt totul.

Atunci am renăscut! În liceu! Cornelia doar îmi reamintește. Problema restanțelor de pe aici e că moarta era cea mai drăguță fată din istorie. 😀

Oricum, Yusuke pur și simplu nu cred că ar fi putut răzbate dacă în zonă se manifesta doar Keiko. Avea nevoie și de cei trei camarazi.

Îmi plâng de milă lângă mormântul Corneliei mai mult decât e cazul. De-a lungul vieții am cunoscut destui potențiali Urameshi Team. Care încă sunt.

Yu Yu Hakusho conține o pulsație pe care îndrăznesc s-o caracterizez ca fiind genială. Deși este un anime optzecist, deci limitat tehnicilor grafice, și deși este inclus pe un soi de alocentrism strident, surprinde viu câteva dintre trăsăturile noastre fundamentale.

Iar piesa de față, al patrulea ending, a fost prima realizare anime j-pop (inevitabil moșteniri british) care efectiv m-a scos din căcat. Pe de-o parte. Pe de alta, mereu m-a ținut legat de marile iubiri. La modul amintiri frumoase. Fară lamă.

În 2013-2014 să zic… i-am scris tipei din 2006 o scrisoare. Cu livrare de ziua ei. Se termina cu versurile în engleză – reinterpretate occidental întru dublarea animenului menționat.

Care, adaptate, spun: a life without pain is a life without joy, without fun.

Da, Raiul e tare plictisitor. Dacă printr-o minune aș ajunge la Cornelia, i-aș propune să dăm de toți pereții cu zeii care au luat-o atât de tânără și atât de frumoasă. Să dăm de pământ cu Koenma și cu ta-su :)) Sau măcar să luăm parte la un Dark Tournament. Hai sictir cu psihopații și cu #SlavaUcraina voastră cu tot

Pe undeva, refuzul lui Raizen (Satana-tatăl lui Yusuke) de a mai devora oameni pentru că se îndrăgostise de o muritoare joacă un rol esențial stupizeniei mele.

Dar nici nu vreau să trec la capitolul și altele scenariul interpretativ vestic. Pentru că nu toată nașparlozenia se scuză în ideea că astfel miștoul n-ar putea fi. Una e competitivitatea, altceva e violatul: caseta (almanahul atrocităților umane) pe care voia chiar și taciturnul Hiei s-o distrugă.

Scenariu, de altfel, foarte inspirat. Versurile în limba de circulație internațională dau seama ideii artistice din Yu Yu Hakusho via Takahashi Hiro.

Am aflat anul trecut, cu ocazia unei ecranizări aniversare YYH (după mai bine de 25 de ani de la finalul poveștii mainstream), că drumul pe care teribilul Kurama a ales să meargă de la un punct încolo nu se datorează atât iubirii transmise dinspre mama lui umană (deci, firesc, adoptivă), cât datorită unei colege de școală, o fată simplă care pur și simplu se îndrăgostise de el, dovedindu-i astfel, natural, că există și altceva dincolo de războaiele gheenei.

Postez ambele variante ale piesei – coverul englezificat – definitoriu – și compoziția originală royorbinsonialo… cu aspecte Pink Floyd. Un soi de Wish You Were Here la Eurovision: pretty woman ye ye ye.

Recomand și albumele YYH în interpretarea actorilor care dau viață personajelor filmului. Ne bucurăm acolo de un j-pop rock… gothic simfonic destul de original.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s