Gloryhammer – Fly Away (2022)

I wanna fly away on a uni… corn

Elia. Vs. o cerșetoare dintr-un cimitir.

Dacă prețul pe care trebuie să-l plătească universul ultim imaginat de Francis Fukuyama (și promovat drept Rai) este menținerea unei fete foarte expresive în condiția de muistă, atunci mie nu-mi trebuie. I have discovered there’s a world beyond Dundee! 😀

Voiam să întâi 1. păstrez copilăria asta pentru ziua când ar fi trebuit ca cea mai frumoasă fată din istorie 😀 să-și celebreze aniversarea (sau pentru parastasul de fix 40 de ani) apoi 2. să leg noul single Gloryhammer (cu pretenții exaltante – specific trupei scoțiene) de ceva ce ar fi trebuit să înceapă cu: azi se împlinesc șapte luni de când suntem împreună. Și ca să disimulez ocultismul cu pretenții nu doar exaltante, ci și grave (era să zic filosofice, secția clopotar), plănuisem să atașez un citat (apel la autoritate, ca tot cetățeanul) plin de pupu despre cuvântul fantastic. Doar că, deși anime fan fiind, mi-am dat seama că nici până la vârsta asta n-am memorat vreunul. Deci, am dat pe Google. Iar primul care a ieșit în cale a fost: Nu ştiu dacă fantasticul este din nimic sau din ceva, dar ca să fii fantastic trebuie să fii trans-senzorial, în afară de concret şi de real.

Petre Țuțea. LOL! Astfel m-am necăjit și mai tare pentru că mi s-a confirmat o senzație mai veche potrivit căreia animeurile de fapt sunt mult mai legate de realitate decât reclamă. De fapt, că sunt indisolubil legate. Vreau și ceva hai sifon cu #SlavaUcraina voastră cu tot! Dar, pe undeva e și mulțumire: pârghia pe care mi-am ales-o pe foile astea e probabil aia corectă (oricum e originală, eu fiind un băiat extrem de special). La urma urmei, noi nu ne dorim să fim rupți de realitate precum majoritatea ziariștilor și formatorilor de opinie. Iar să mă cert cu Țuțea ar fi chiar mai penibil decât disputele tembele cu parohul din arondisment, pe motive de muzică (care, zău, nu e deloc trans-senzorială… că o aud în urechi), de lângă Cornelia. Tot sper că Fata din Vis măcar se distrează.

Acum vreau altceva. Sigur, tot Cornelia e la mijloc. Mijlocește, ca să zic așa. Poate fără să vrea.

Ieri s-au împlinit șapte luni de când am cunoscut-o pe cea mai frumoasă fată din istorie. 😀 Deci, m-am dus să văd dacă ultimul trandafir mai e pe la ea. Și să-i mai cer niște chestii, că doar morții la ce bun sunt morți dacă n-au puteri speciale care să acționeze pentru noi precum funcționarii de primărie? Serios. Că s-o țin de mână și să-i explic cum că Marillion e una dintre cele mai subevaluate trupe din istorie, cum YES e uneori Dumnezeul muzicii, History dictating symptoms of ruling romance, să mă văicăresc din cauza PIB-ului care face caterincă de sistemele publice de sănătate și învățământ, deeeee viiiiiinăăăăăă eeeee Puuuuuuutiiiiiiin, nu?, dar care prestează sex oral firmelor de armament americane, cum jurnaliștii și formatorii de opinie și-au pierdut complet busola sau să-i zic cum că în medalionul ei funerar îmi seamănă cu ceva între Asuna, Erza și Nezuko… n-am cum. Adică am cum, o și fac, dar habar n-am dacă mă ascultă.

Ca întotdeauna, la poarta cimitirului pândea vigilenta țigăncușă cerșetoare. O tipă (circumstanța îi variază vârsta de la 15 la 35) cu care, evident, interacționasem de multe ori, dar pe care niciodată n-am băgat-o foarte mult în seamă. Asta și pentru că nu mi-a părut că ar fi avut vreo problemă serioasă, alta decât destinul și societatea ce nu i-au oferit cadrul pentru a se putea dezvolta. Lumea noastră liberă, cum ar veni. Peste puterile mele, ce rahat să fac?

Ca să fiu sincer, fata aparent pândară, pe lângă faptul că e suficient de inteligentă încât să coordoneze pomanagiii din zonă (activitate destul de dubioasă ce m-a făcut să-mi țin gândurile departe de ea), mai e și drăguță. Chiar foarte agreabilă. Disconfortul nu cred că trebuie să-l mai explic.

Își face veacul pe acolo, bagă strâmbe uriașe la evenimente importante, iar pe mine, în diminețile când bântui printre cruci ca bezmeticul angajat la Speranța TV, nu mă lasă să desenez fișa postului Corneliei până când nu-i dau ceva.

Culmea e că niciodată nu i-am dat bani. De fapt… ei mereu i-am dat cicolățelele alea cu care mă lăudam că mă duc la Cornelia. Practic. Tot cerșetoarea le-ar fi luat din moment ce mormântul Fetei din Vis e fix la intrare, în radarul amărâților. Și bine ar fi făcut. Să le halească concret cineva. Sunt un băiat extrem de special. Poate ar trebui să-mi fac și eu cont pe Tinder.

Și mai culmea e că la fiecare pseudopomană părea foarte fericită. Că am mai făcut șmenozeala cu așa-zis cerșetori din incintă, însă de fiecare dată reacția celorlalți mi-a lăsat impresia că mai au puțin și mă înjură de toți Cristoșii.

Fata aia însă nu. Mereu mi-a mulțumit repetitiv, aproape autist. Și-am crezut până ieri că o fi modul ei bolnav (la propriu, nu intenționez vreo glumă proastă) de a nu-și putea controla emoțiile.

La întâlnirea recentă, i-am specificat încă de la intrare că vreau să fiu lăsat în pace și că discutăm la plecare. Aveam treburi existențiale cu Cornelia. Nu m-a (mai) râcâit deloc, într-adevăr. Superb! Dar când vorbeam cu betoanele, pietrele, poza uitată de lume și alți cai verzi… m-a trecut așa o diaree: parcă de data asta fusesem cam arțăgos cu biata miloagă…

În fine, la plecare, mă îndrept spre cerșetoare. Venisem direct la cimitir din tura de noapte, nechefos, ciufut, hai sictir cu #SlavaUcraina voastră cu tot, deci nu luasem nimic pe drum. Zic.. hai să-i dau niște lei.

Pe la cam 10 pași de ea, văd că mă scrutează din cap până în picioare. Mâinile mele, adică. Fluturând o bacnotă de 5 lei. Și se răsucește. Cu fața aproape lipită de copacul de lângă poarta principală. Zic… nebuna… și nenorocita dracului… a văzut că acum n-am haleală și o doare-n fofoloancă…

Ajung în dreptul ei și plin de nervi, că doar ea îi luase mereu porția Corneliei, răgușesc: acum îmi întorci curul? Pizda mă-tii…!!!

Dintr-o dată se întoarce ca bufnița: mă scuzați, vă rog frumos să mă scuzați. Banii la domnul. La părinte.

Pardon? Tu faci mișto de mine… băga-mi-aș….

Mă holbez mai atent de după aura turei de noapte neoliberale, gata să-i fut o palmă.

Și băi, nene! Fata în realitate mă privea absolut infernal. În viața mea n-am văzut ochi mai bestiali! M-a ferit soarta… Avea și ceva lacrimi. Plus o mină și un control impresionante, demne de Sakura vs. Uchiha Madara sau de însăși expresivitatea severo-rebelă a Fetei din Vis – cheia comediei.

Cert e că zâmbetul ei însoțitor, mai degrabă grimasă de undeva superior, mi s-a părut atunci cel mai mișto din câte am văzut vreodată. Căci Cornelia nu zâmbește.

M-am blocat. Știam că cerșetoarea e drăguță, dar chiar în halul ăsta?

Și n-am știut cum să reacționez altfel decât prin a-i arunca banii ăia în meclă. Exact cum îmi vărsasem frustrarea și la înmormântarea bunicului când hotărâsem, în felul meu tipic, să azvârl cu bani în rudele pe care le urăsc din toți ficații. Simbolistica pulii (demn de un fiu de fotbalist) – oricum pe Harpagon nu-l poți schimba.

Înmormântarea bunicului: când o cunoscusem pe Cornelia. Adevărul e că n-am școală multă și sunt și tâmpit. Cine știe ce oi, ce câini…

Mi-a ieșit porumbelul: marș în sloboz… Elia!

Elia? Huh?

Pur și simplu așa am simțit să-i spun în momentele alea tembele: Elia. De-asta bat câmpii acum. E foarte straniu, dar parcă am inventat numele ăla fără să intenționez. O fi Long Covid…

Mă descarc și eu nervos, glorie en-metal tracker! Sigur, melodia celor de la Gloryhammer îmi era mai proaspătă în minte… și cum am pornirea să forțez analogiile, oricât de stupide ar fi… Mă consolez cu ideea că Fata din Vis, dacă poate e martoră (legată cu lanțuri la abjecția stării cerșetoarei), măcar poate o îndulcește noua mea pățanie în care nu-i detașată.

Mizerabila se apleacă tacticos, ia banii de pe jos și face un gest discret la borseta mea. Discret și demn. Am lăsat-o… nu mă mai puteam mișca din cauza opoziției spontane dintre mitocănismul meu și eleganța ei. După care am fugit. Cum am fugit toată viața. Prietenii care citesc site-ul ăsta pot confirma. 

M-au apucat pe drumul spre casă tot soiul de fantezii cum aș vrea s-o salvez, să Pretty Woman, să mă lămurească parohul ca între deja camarazi, fără a presupune eu chestii deplasate, să îi aflu povestea reală, să futu-ți sistemele definitive.

Poate ciudata pur și simplu chiar e o dusă cu pluta ce știe doar de frica protectorului palpabil și atât: instinctul de conservare. Poate imaginația îmi joacă feste. Dar… repet, în ultimele șapte luni nu mi-a dat senzația că ar fi neapărat vreo abuzată. Ba dimpotrivă, s-a confirmat acum. Iar brusca împăienjenire a orbitelor și sclipirea buzelor ei – de-o feminitate autoritară pentru care tinzi să răstorni până și munții – vecine totuși cu resemnarea păreau extrem de lucide.

Gloryhammer are abilitatea de a fi una dintre puținele trupele power metal fantasy ce reușește să cânte despre unicorni fără a cădea în ridicol. Umorul britanic, zic unii. Mai ales ăla scoțian… observăm ceva similar și la Alestorm. Alții zic că atenția acordată instrumentalului (producției), peste media genului, a dat credibilitate trupei cu mesaj de altfel adolescentin. Iar alții spun că tocmai sinceritatea a deviat formația de la superficialul dragonistic (scoțienii nu vor să fie mai mult decât pot).

Habar n-am. Eu unul m-am oprit de ceva vreme din tăieri calculate. Că-i YES sau că-i Gloryhammer… azi mă interesează și starea de spirit. Hai sictir cu #SlavaUcraina voastră 

Ultimul single GH îl fredonam de pe 28 aprilie a.c. încoace, data lansării oficiale, gândindu-mă la cum o voi răzbuna eu pe frumoasa Cornelia.

Partea aia autoironică, specifică trupei:

On a quest that is calling me
To the other side of the galaxy
I know I’ll find my destiny
In outer space in 1993

o cântam cu anul s-a născut Cornelia. Nu mai rima, dar mă doare la bașcheți.

Apoi…

I wanna fly away on a unicorn
To a land of freedom and light
But I know that my destiny
Is to die in the ultimate fight
I wanna fly away cross the galaxy

To discover the force that’s inside of meeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeeee

I wanna fly away!!!!!!

JAP!

Și chiar fly away de când am văzut-o prima oară. Asta e. N-are rost să mă ascund după deget.

Acum… cerșetoarea a dat o altă semnificație melodiei ăsteia cu accente plastice.

Un meloman mai escamotat decât mine zicea că: asocierile libere ne lasa sa ne inchipuim orice despre modul in care a fost conceputa o manifestare artistica. Cu cat este mai mare numarul de asocieri libere (speculative) cu atat mai mult putem spune ca obiectul discutiei se apropie de statutul de opera de arta.

Într-o notă mai serioasă, că și trupa Gloryhammer are doza ei de snobism (în ciuda saracasmului dătător de sănătate mintală… probabil), altfel n-ar fi depus efort să sune bine, mie nu mi se pare ok ca o fată precum Elia (LOL!) să zacă în condiția aia elegiacă.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s