Mostly Autumn – White Rainbow (2019)

Un album tras din bazele Pink Floyd. Dacă în ultimii ani am auzit în general mimi, acum avem șansa de a descoperi o extensie.

Trupa britanică Mostly Autumn nu este un nume-probă născut doar din niște mari influențe. De altfel, îndrăznesc să spun că din 1995 (anul fondării) și până astăzi, această formație din North Yorkshire a consolidat un gen pe care l-am putea denumi rock ecologic, fără ca apropierea de natură să semnifice lovirea cu petul în borduri sau bocet ampolos la comanda vreunei corporații, ci o (re)unire intimă cu deosebirile planetei noastre.

Dacă pe albumele anterioare întâlneam un folk-rock progresiv de multe ori alungit, meteahnă care probabil a menținut titulatura într-o zonă neutră, discul White Rainbow vine cu un adaos symph-metal de efect. Factura ambientală nu se mai limitează la stări de spirit imaginate în jurul focului de tabară aprins pe creasta munților, având în prezent și o trăsătură gravă.

Totuși, moștenirile continuă să fie evidente. Linia pe care Bryan Josh, liderul trupei, a exploatat-o întotdeauna se regăsește și pe ultimul disc, însă într-un mod sforzando. Ziceam de Pink Floyd. La fel de bine putem să-i amintim pe Fleetwood Mac, YES, Renaissance ori Genesis, totul parfumat cu ceva NWOBHM, cu faze simfonice care parcă depășesc limitele folk și cu lizibilitate Enya/Maggie Riley. Sound-ul fiind grozav – chestie remarcabilă din moment ce aranjamentul s-a situat mereu în afara granițelor vandabile, în ciuda unui stil relativ accesibil, preferând să-și imprime materialele pe cont propriu, fără mare susținere financiară din exterior -, tot acest amalgam elitisto-inteligibil capătă pe albumul discutat o și mai mare căldură.

Pe lângă ideile compoziționale, White Rainbow are un atuu considerabil: solista Olivia Sparnenn, soția lui Josh. Dacă ar fi să fac un clasament al celor mai impresionante voci feminine pe care le-am ascultat vreodată, aceasta s-ar situa cu siguranță printre primele 5 locuri. Ea face ca toate momentele diluate sau redundante să fie de asemenea divine. Și interesant este că Angela Gordon, unul dintre glasurile etichetă Mostly Autumn în prima decadă, continuă aici… ca backing vocals. 🙂

Da, trupa noastră s-a raportat mereu la acel Pink Floyd mai deschis publicului larg, adică la tot ce s-a ivit dimpreună cu The Dark Side of the Moon. Acum parcă redescopăr ceva din halucinatoriul The Piper at the Gates of Dawn ori Atom Heart Mother. Și nu e vorba despre boală-pe-tavă. Ritmul, în mare, se află tot la granița blues-ului, tot la frontiera prog. Nici misterul naturii sub forme hieratice nu afectează… Înclin să cred că nostalgia față de ceva nu tocmai limpede vine pe fondul heteroclitului menționat: o formulă muzicală aparte. Deci, complementaritate. Diadă văzută prin presa de specialitate drept albumul anului 2019 (sau pe podium). Eu zic și că este un imens album pop (cultura colectivă)-muzică clasică, poate cea mai expresivă carte de vizită a deschiderii meditative de ultimă oră.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s