Ieri seară, la Sala Palatului din București, a avut loc concertul Anime Symphony aflat sub bagheta dirijorului nipon Kenichi Shimura. Nu-mi propun o cronică tipică, asta și pentru că am dezvoltat o repulsie aprigă față de extrem de plictisitoarele cronici de concert (cel puțin de alea scrise-n România), chiar mai plate decât interviurile oribil de politic corecte din tenis, ci vreau doar să las câteva observații cetățenești pe seama evenimentului menționat, asta și-n ideea că poate mai mulți indivizi se vor îndrepta către curiozitatea ce-o stârnește în general muzicianul japonez contemporan.
Trebuie spus din capul locului că Shimura împreună cu orchestra din Serbia ce-au cântat deunăzi și la noi nu au prezentat nimic compus de ei, ci au propus reinterpretări – în format muzică clasică – ale unor sonorități-etalon din anumite filme animate japoneze. Prin urmare, curiozitatea a stat mai ales în abilitatea muzicienilor amintiți de a reafirma faze intrate de-a dreptul în almanahul oricărui iubitor de cea de-a 9-a artă care cred că n-ar fi la dimensiunea universală la care e dacă nu beneficia și de o muzică șarmantă.
Cel puțin eu cu gândul ăsta m-am dus la concert: să văd dacă șmecheria asta, prezentată cu mare pompă pe site-urile de bilete, se ridică – emoțional! – la nivelul cunoscut.
Dar mai întâi câteva considerații legate de mediul înconjurător de acolo:
N-am mai fost de ceva vreme la un concert, indiferent de gen și subgen, pentru că nimic ce-a mai venit pe la noi nu m-a atras. Ok, au fost titulaturi importante, precum Metallica ori Iron Maiden, dar să mă duc a 7-a oară… fac parte din categoria celor care cred că un concert anume cu o trupă anume e o experiență unică, o trăire intensă de moment, vorba lui Deidara din Akatsuki (revenim la Naruto mai târziu 🙂 ), restul prezențelor devenind deja treabă apropiată mai degrabă de cantitate. Prin urmare, nemaiștiind cum stă azi treaba din teren, am fost plăcut surprins să văd pe toată durata evenimentului – sosire la Sală-așteptare-decurs-evacuare – multă civilizație: politețe, neîmbulzire, oameni care respectau la virgulă locul de pe bilet, ajutorare din toate părțile în caz că cineva nu reușea să se descurce prin puzzle-ul Sălii etc. – din punctul ăsta de vedere chiar n-am simțit pentru câteva clipe că trăiesc în aceeași Românie care încă n-a aflat cum se urcă/coboară decent din mijloacele de transport în comun, aceeași Românie unde carosabilul e aproape o junglă.
De asemenea, mi-a plăcut tare mult să văd că publicul tânăr era preponderent (media să zicem că era între 25 și 40 de ani). Și nu pentru că nu mă așteptam, la urma urmei vorbim despre anime, un fenomen relativ nou – deși erau destui seniori prin public, cunoscători, probabil, ai dirijorului în cauză. Un public tânăr rebel prin excelență, că altfel s-ar fi dedat la turme de pe Radio ZU, nu la idei profunde de prietenie, identitate și curaj (vorba afișului oficial), dar care știa totodată să fie cu bun-simț, fie și îmbrăcat cosplay (mai ales fetele – superbe! 🙂 ), cu unghii negre sau cu părul coafat precum nu știu ce personaj. E aici o mare diferență între tirania de tip LGBTQ și iubitorii adevărați de anime și de sonorități anime; diferență ce cu altă ocazie poate o vom dezvolta atât întru informarea (educarea) inculților, cât și întru ajutorarea primei categorii care și-a pierdut demult reperele libertății curate.
Pe de altă parte, mi-a și lăsat un gust amar. Deși sala a fost acoperită în proporție de vreo 60%, deci vreo 2500 de oameni, mulți aparent ochiului, pe atât m-a întristat pentru că ăștia mă bucurau cu știința unui concert de muzică clasică și cu răspunsul lor cunoscător la anumite piese (versuri fredonate cu ușurință, schimbări de tempo perfecte din cap, semn al prezenței autentice la acel concert etc.), totuși Sala n-a fost acoperită… 100%, existând bilete disponibile și-n ziua show-ului. Treaba m-a dus cu gândul la votanții lui Ion Rațiu: erau deosebiți, aveau ceva mult mai mult în creier, însă marea masă l-a votat pe Ion Iliescu (efectele crâncene le simțim și azi cotidian). Și m-a mai dus cu gândul la faptul că fie cultura în România chiar a fost băgată-n dubă substanțial, fie puterea de cumpărare a ajuns sinistră, deși biletul, cel puțin în zona L, unde am fost eu (adică sus), nu excela: până în 100 de lei. Un astfel de concert, măcar prin afiș, merita un sold-out. Destul de departe de așa ceva.
Revenind la muzică, trebuie s-o luăm cu desfășurarea cronologică, anume cu domnița MidoriStars, pe numele ei real Izabella Alda, o româncă ce s-a auto-proclamat a fi prima cantautoare din România care se exprimă doar în limba japoneză. Nu știu cât de multă îndreptățire are, cert e că punkul ei j-pop, propus ca deschidere pentru Shimura & co., n-a fost deloc nucă-n perete, stilul cu pricina acoperind o bună parte din deschiderile/ieșirile muzicale dintr-un film animat, dar nici n-a prezentat o mare credibilitate, muzica fiind, ca la Eurovision, mai mult pe bandă, doar ea exprimându-se live.
Unde îi erau trupeții? Gașca de bateriști daiko era acolo, încercând cam prea epigonistic să transfere ceva din elementele tradiționale japoneze. Dar chitaristul? Bateristul? Nu mi-a plăcut să asist la un pseudolive în care domnița și-a prezentat gândurile artistice mai mult prin intermediul ecranului uriaș pe care rulau secvențe din videoclipurile pe care de altfel le are disponibile și pe Youtube – apropo, videoclipul piesei Hanahaki e foarte interesant, îl recomand mai ales pentru cei care somatizează așa-zisele stări de greață.
Apoi, gazda: nu știu ce președinte de nu știu ce organizație, un domn căruia i se intuiau (cel puțin) zecile de ecusoane care îi atârnau la gât. Dar care, încercând să traducă comunicarea verbală a dirijorului, nenorocea atât japoneza, cât și româna, nemaivorbind de logică sau de ancorare în realitate.
Trei mici exemple cuvântate de acel președinte-organizator-gazdă:
George EnescuL
Doamna… ăăăăăăăă, domnișoara Midori Stars
Și, în general, toate exponatele orale ale lui Shimura care se limitau la traducerea: domnul… ăăăăăăă… se bucură să fie în România.
Primele dăți, nouă, tuturor, rateurile lui nenea ăla ecusonat ni s-au părut haioase. Râdeam împăciuitor. Apoi, rateurile interminabile au devenit de-a dreptul enervante, auzindu-se la un moment dat un murmur ce stătea s-o dea în boooooo.
Vedeți, nepoților, cum iar am avut dreptate? Pe blogul ăsta am fost singurii care am avut curaj să dăm de pământ de fiecare dată cu organizatorii de concerte din România. Am fost pentru asta amendați brutal, vezi cazul Andrei Partoș. Totul ca în definitiv să se dovedească, din păcate, că avem dreptate când spunem că ecusonații din România sunt doar niște securiști sau niște pui de securiști, căci meritocrația nu-i califică sub nicio formă. Iar exemplele marilor rateuri pur și simplu nu se opresc. Deloc, deloc.
Însuși Shimura, dându-și seama că boul ăla nu traduce deloc cum trebuie, că habar n-are pe fond de ce se află acolo, a început să-l ia peste picior. Trist și delicios momentul.
Cât despre prestația în sine a orchestrei trebuie să mă declar puțin dezamăgit de faptul că playlist-ul s-a limitat la piesele de intro/outro, nicidecum la ceva faze soundtrack (melodii din timpul filmului animat cu pricina). Probabil a fost și chestie de drepturi de autor. Shimura parcă la un moment dat a ținut să specifice treaba, dar traducătorul nostru… iar eu nu cunosc suficientă japoneză.
Altfel, sârbii au fost la înălțime, deși câteva ciupituri de vioară mi s-au părut extra-forțate, de parcă pasajele line se voiau a fi doar într-un singur mod acoperite.
Ce-i drept, trebuie să recunosc că mi-au dat niște lacrimi la coverul Blue Bird din Naruto, piesă ce, în format original, o avem și noi la Sky Sound Radio încă de la începutul stației, compoziție ce-a devenit un imn veritabil pentru excepționalul sezon Immortal Destroyers din Shippuuden. Viorile ale care jucau drept AOI, AOI, ANO SORA, adică ceva cu Cerul Albastru, au făcut toți banii de pe bilet. Aproape toată sala a cântat de la sine versurile cu pricina. Semn că la fel precum jumătate din populație nu se duce la vot, deci că mai există demnitate și pe aici, mai există și nevoie de cunoaștere. Și au dat seama brichetei lui Asuma. Și inteligenței lui Shikamaru folosită nobil, spre deosebire de cum am fost învățăți noi pe aici că se manifestă nativul înzestrat (cazurile Gabriel Liiceanu, Gabriel Diaconu și cazurile altor lachei deștepți), căci adevăratul rege/șef/președinte/lider nu e ăla aflat în frunte, ci generația tânără și generația încă nenăscută.
De asemenea, bucata dedicată animeului Attack on Titan. Parte unde Shimura a intervenit și vocal, lărgind orizonturile orchestrației sale. N-a fost la nivelul lui Revo, nu pentru că Revo ar fi o mare voce (e un compozitor – doar 😀 – genial), ci pentru că acustica sălii parcă nu încurajează faze ce duc spre zona metal. În fine, am avut un sentiment de satisfacție gândindu-mă că la SSR am adăugat de la bun început acele sonorități.
Animeul Demon Slayer cred că a fost acoperit magistral. Și mă refer aici la balada Homura (o avem la Sky Sound Radio încă de când … bla bla LOL), interpretată superb în special de pianista orechestrei din Serbia.
Și ar mai fi… bisul. 🙂 Marele bis! Din care a făcut parte piesa unei generații, anume Moonlight Densetsu, interpretată alături de soprana Tamara Angelovksa. Nu știu de ce… feminitatea invocată și necesară era acolo… dar parcă mi-ar fi plăcut un pic mai multă forță din partea ei, mai mulți plămâni. Poate și pentru că pentru mine Moonlight Densetsu a fost pentru mine în toți anii formării cam ce n-a reușit să fie Frontul Salvării Naționale.
Ca o concluzie, am simțit o bilă neagră și o bilă albă concomitent pe parcursul concertului. În sensul că pe ecranul ăla parcă voiam să fie desfășurate, ca-n cazul concertelor Linked Horizon, imagini din animeul cu pricina. Mai ales de acolo de sus unde eram eu simțeam că pot acoperi mai tot scenariul. Măgăoaia aia s-a rezumat rece la a anunța și vizual doar din ce film se cânta. Mi-am dat seama pe de altă parte că printr-un soi de duplex s-ar fi distras atenția de la ce propunea orchestra. Totuși, cum de Linked Horizon și Tsukika au reușit, în fața ecranului, să transmită o emoție ce, iată!, a vrăjit până și pe muzicieni ce teoretic se află la altă scală?
N-am filmat nimic, aproape n-am pozat nimic, deci… hmm… ce piese să adaug în final? Păi hai să punem câteva dintre originalele ce-au fost ieri la Sala Palatului reintrepretate simfonic, sperând totodată că vom stârni și curiozitatea artiștilor noștri comozi:
un gând muzical 